Masthead header

Învățătorul învățătorilor

Când l-am cunoscut, în copilărie, eu nu eram decât un școlar mititel în clasa a II-a primară, în vârstă de 8 ani. Creangă era în pragul bătrâneței. Totuși, îmi aduc destul de bine aminte de el.

Printre atâția dascăli severi și înăcriți care mi-au chinuit copilăria ani de-a rândul, apare figura blândă și jovială a domnului Creangă, pe care toți băieții îl iubeam. Omul acesta, înalt și burtos, pururea zâmbitor, radia în jurul lui pe stradă ca și în clasă, în vorbă ca și în scris, aceeași lumină, bunătate și veselie.

Cu ce dragoste, cu ce căldură își îndeplinea el nobila misiune de luminător!

Patima lui era gramatica și punctuația. Ținea la scrisul limbii curate românești, după firea ei. Și făcea cu noi în clasă probă după bucățile ce le tipărea mai pe urmă în celebra carte Învățătorul copiilor. „Mai zi o dată măi băiete, și încă o dată, că asta nu sună curat românește!” Și cu mâna pâlnie la ureche, asculta repetarea fiecărei fraze. Îl chinuia uneori ceasuri întregi un singur cuvânt, care i se părea că nu-i la locul lui – căci după auz judeca el efectul literar al stilului.

*

Într-o zi, la catedră, Creangă suferă un acces de epilepsie (n.m.).

Noi, copiii, am început să țipăm înspăimântați. Unii au fugit să-l cheme pe bătrânul director Brașoveanul. S-au adunat profesorii… Pe noi, cei din clasa a doua ne-au trimis acasă. Mergeam pe stradă plângând cu sughițuri, și mamei i-am spus că domnul Creangă a murit, l-am văzut cu ochii mei întins pe masa din cancelarie. De altfel, vestea morții lui s-a răspândit în tot orașul. Gazetele din București îi făcuse(ră) necrologul și-i dase(ră) portretul încadrat în doliu.

El și-a revenit și a mai trăit câțiva ani. Făcea singur haz și spunea la toți că i-a murit moartea.

Jean Bart

41/#100denume

Aflați mai multe despre proiectul #100denume și alăturați-vă lui! 

***

Jean Bart (Eugeniu P. Botez, 1874-1933) era, în vremea lui, un scriitor apreciat, fără a fi o vedetă a lumii literare. A fost ofițer de marină, a îndeplinit funcții de răspundere, lucrând într-un minister sau fiind comandant al celor mai importante porturi românești. După o viață întreagă în care a scris îndeosebi nuvele sau însemnări de călătorie, a dat romanul Europolis, bine primit, în general, de critici. Și cu un mare succes la public. Membru corespondent al Academiei Române, primește de-a lungul timpului numeroase distincții și premii literare. Pentru Europolis ar fi urmat să ia Premiul Național, dacă nu ar fi murit pe neașteptate, la foarte scurtă vreme după ce și-a văzut romanul tipărit. În primii ani de școală (mai exact în clasa a II-a), a fost elevul lui Ion Creangă. Fragmentele reproduse aici fac parte din articolul Ion Creangă. Amintiri, publicat în „Adevărul literar și artistic”, nr. 489/ 20 aprilie 1930 și sunt preluate din volumul lui Constantin Mohanu, Jean Bart (Eugeniu Botez). Viața și opera, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2001. 

 

L i k e   u s !