Masthead header

Fericirea se decontează întotdeauna

„Mi-aș dori ca oamenii – și sunt mulți – să înțeleagă că, de cele mai multe ori, romanul vieții lor s-a scris deja și, în loc să încerce obsedant să îl mai scrie o dată, poate le-ar fi mai ușor să îl citească.”
Alexandru Popa, „Secretul fericirii” (Ed. Letras, 2018)

*
Seară de vară. O terasă generoasă, într-un bloc elegant, bucureștean. Au luat deja masa împreună. Sunt prieteni vechi, de peste 25 de ani, deveniți între timp „prieteni de familie”.
Două familii perfecte – tineri, frumoși, cu niște copii reușiți, fiecare dintre cupluri.

O ușoară lene străbate din acele ultime clipe ale nopții petrecute „cu cerul înstelat deasupra lor”. Un whisky, o bere, o țigară ilegală, câteva glume absurde, fără „legea morală în ei”.
În general, este vorba despre fericire – au tot ce-și doresc, nimic nu scârțâie, nu există vreo pată pe undeva.

Până când, la un moment dat, se aude, ca o sentință, o replică de neînțeles: „Fii atent – fericirea se decontează întotdeauna! Când mai ești tu așa mulțumit, când crezi că tot cerul a conspirat pentru ca ție să-ți fe bine, gândește-te când și cum vei plăti.” (am citat din memorie)
Acesta ar fi cadrul filmului „Secretul fericirii” pentru care la începutul săptămânii, la Godot Cafe Teatru, a avut loc premiera pentru presă.

Este vorba despre debutul regizoral al lui Vlad Zamfirescu, bazat pe un scenariu care îi aparține lui Alexandru Popa. Și este un debut strălucitor, în opinia mea de spectator destul de pretențios.
Datele tehnice (cât a costat producerea filmului, unde s-a filmat, cât au durat filmările, dar și lungul timp al postproducției, cum s-a făcut castingul etc.) le veți afla, cu siguranță, citind diferitele comunicate ale celorlalte publicații – știu asta din întrebările care s-au pus.
Nu m-am dus cu nicio speranță. Mai mult, eram destul de sceptică, dar și curioasă în același timp – un film cu trei personaje; toată acțiunea se petrece pe o terasă; este propus un schimb absurd.

Totuși, dintotdeauna am știut că-mi plac cărțile, filmele sau piesele de teatru în care „nu se întâmplă nimic”, adică cele în care cuvintele primează; nu acțiunea, nu efectele speciale, nu decorurile. Iar „Secretul fericirii” a răspuns acestei cerințe.

În primul rând, cei trei actori sunt foarte naturali și convingători; atât Vlad Zamfirescu (personajul care știe, care se joacă, care glumește, care se transformă), cât și Irina Velcescu și Theo Marton – interpreți ai celor care intră deciși în horă și, pe măsură ce timpul se scurge, pierd sau uită pașii, își interpretează partiturile cu profesionalism, cu multe nuanțe, cu disonanțe bine marcate și cu naturalețea specifică unor artiști talentați. Nimic din ceea ce este actoricesc nu le este străin, iar pentru acest lucru merită laudele și aplauzele noastre.

Apoi, acel cadru al bunăstării materiale complete (fiecare detaliu al luxului este pus în prim-plan, de la combinațiile culinare până la „mizilicurile” de după cină; fiecare pernă are culoarea bine calculată ca să sugereze confort; în orice colț îți alunecă privirea găsești un spațiu intim, chiar primitor) care prin însăși structura lui creează o atmosferă contrafăcută, deoarece oamenii cu-adevărat fericiți sunt preocupați mai puțin de aceste amănunte și mult mai mult de suflete și de calitatea timpului petrecut împreună – acel cadru, cum spuneam, este cel care deconspiră perfect atmosfera încărcată.

Minciunile de dincolo de poleiala fastuoasă. Golul pe care-l ascunde o casă, nu un cămin. O căsnicie perfectă, de scenă, nu o iubire. O obișnuință, o plictiseală care trebuie prezentată cu fast. Prin urmare, acesta reprezintă un nou plus al filmului.

Scenariul scris de Alexandru Popa are vână și își ține spectatorii în priză. Mai mult, faptul că în prima jumătate te destinzi, râzi, ești relaxat face ca tensiunea brusc apărută să te scoată din ritm, să te surprindă, să te decompenseze. Parcă nu mai recunoști niciunul dintre personajele cu care tocmai te acomodaseși, de la care se presupunea că știi la ce să te aștepți. Brusc, totul se schimbă. Aerul devine încărcat, terasa pare murdară și neîngrijită, iar oamenii… își aruncă unul altuia cărțile adevărului. Care, ca orice adevăr, e cam neplăcut. Mai exact, ca să fim complet sinceri, jocul devine tragic.

Cu greu mă abțin să scriu mai multe – pentru că fiecare spectator merită să treacă prin toate stările, fără să știe dinainte chiar tot ce îl așteaptă. Oricum, nu va regreta.

Aplauzele prelungi ale reprezentanților presei sper că i-au încurajat atât pe realizatorii filmului, cât și pe actori. Au făcut un film bun, cu o poveste pe care o întâlnești la fiecare colț de stradă și (aproape) în fiecare pat. Sau cel puțin în gândurile celor care dorm în respectivele paturi. Cu verighetă pe deget, firește. 🙂

P.S. În aceeași aseară, a avut loc și lansarea cărții „Secretul fericirii” de Alexandru Popa. Nu mă pot pronunța asupra ei, desigur, dar am fost asigurați că nu reia povestea filmului, ci relatează ce s-a întâmplat înainte și după episodul de pe ecran.

 

Odilia Roșianu
redactor șef revista Literatura de azi
www.literaturadeazi.ro
(sursa foto cover: everydayhealth.com)

L i k e   u s !