Masthead header

Accidentul

Fusesem la liceul meu din Zalău, după niște acte. De aici, trebuia să ajung cât mai repede acasă, la Jibou, să îmi fac bagajul. A doua zi urma să plec la Oradea, să mă înscriu – în mare secret – la Facultatea de Teologie Ortodoxă Litere. Cum, m-ar fi întrebat colegii mei de clasă, dacă ar fi știut ce urma să fac, te duci la o asemenea facultate, când plănuiseși să devii actriță?! Sau, cel puțin, să dai la Filologie?!

Ce le-aș fi putut zice? Că nu mai dau admitere unde știau ei, de teama unui eșec? Căci – socoteam – ar fi fost o rușine ca tocmai eu, ditamai șefa de promoție a Școlii Normale „Gheorghe Șincai”, să NU devin studentă imediat după absolvire…

Să le fi mărturisit că mă credeam prea proastă, ca să concurez pentru un loc la Română-Franceză, deși profesoara cu care începusem (dar apoi abandonasem) meditațiile la limba străină zicea despre mine altceva?

Să le fi explicat că, după ce o studentă la teatru mi-a povestit picanterii actoricești, nu m-am mai simțit în stare nici de recitat poezii în fața unei comisii de examen, nici de o glorioasă viață de artistă?

Cine ar fi crezut toate astea, când eu jucam – zilnic – rolul de creatură fără ezitări personale și fără îndoieli?

*

Decizia mea de a da la Teologie-Litere a fost una foarte pragmatică. Am căutat într-un ghid de admitere o facultate la care aș fi putut intra învățând singură. Iar când am descoperit programa de la Teologie, mi-am dat seama că citisem în copilărie sau că învățasem la școală aproape tot ce se cerea la disciplinele teologice. Iar la română învățasem dintotdeauna. 

Tot atunci mi-a mai venit în gând și ce afirmasem – într-un moment de exaltare, probabil – pe când eram copilă : Eu, când am să cresc, am să merg la școala de preotese…

*

Nimeni nu m-a obligat, copilă fiind, să merg la biserică sau să citesc Biblia. Aveam acasă una cu scris minuscul, de care m-am apucat foarte curând după ce am învățat literele. Mami îmi zicea s-o las la o parte, fiindcă îmi stric ochii. N-am ascultat-o, iar ea văzându-mi îndărătnicia l-a rugat pe tânărul preot din oraș să îmi dea cărți cu scris  mare. Și pe înțelesul meu. Așa am început Cele șapte cărți de religie, un fel de Biblie povestită copiilor.

Cine m-a dus întâia oară la biserică nu mai știu. Dar ce știu bine e că, în singura (pe atunci) biserică ortodoxă din oraș, mă simțeam acasă. Mai ales la Vecernie, când îi țineam isonul diacului, în pod. Cel mai mult îmi plăcea când slujba ajungea la Lumină lină, iar atunci cred că eu cântam cel mai tare dintre toți credincioșii: Lumină lină, a sfintei slave, a Tatălui ceresc…

Îmi mai plăcea și când, după Liturghie, rămâneam să ajut la curățenie.

Tot în copilărie, mergeam la toate bisericile din Jibou, curioasă să aflu ce cred sau cum slujesc alții. Mă împrietenisem cu călugărițele greco-catolice din oraș, care, pe vremea lui Ceaușescu, trăiau ferite de ochii lumii, într-o casă ca-ntr-un fel de mănăstire. Nu era voie să vorbești despre ele, cu atât mai puțin – să le vizitezi. Dar eu mergeam la acestea, le ceream cărți (atunci am aflat tot felul de istorii despre mulți sfinți catolici), una mi-a dat un rozariu pe care îl am și azi și m-a învățat cum să îl folosesc. Mi se păreau dintr-altă lume – femeile acelea. Așa cum și preoții mi s-au părut – destulă vreme – altfel decât muritorii de rând.

Iar într-o zi (să fi avut vreo 8-9 ani ?) m-am pomenit zicând: Eu, când am să cresc mare, am să merg SIGUR la școala de preotese…

Dar nu dintr-o credință nețărmurită sau din conștiința propriei mele vocații alesesem la finalul clasei a XIII-a să fac și Litere și Teologie. Ci din lașitate. Și din frică.

*

Am lăsat în gară trenul care m-ar fi dus de la Zalău la Jibou și am decis să fac autostopul. Am calculat că, așa, aș fi ajuns mult mai repede acasă, deci aș fi avut timp mai mult să îmi fac bagajul pentru a doua zi, când ar fi urmat să plec la Oradea, ca să mă înscriu la facultate. Am urcat în prima mașină care s-a oprit în dreptul meu și al altor autostopiști: un Mercedes alb, cam răblăgit. M-am așezat pe bancheta din spate, la mijloc, între doi jibouani pe care îi cunoșteam. Am pornit.

Am făcut 2-3 minute, până la prima curbă. Camionul care venea din față avea cabina verde, iar pe parbrizul șoferului scria „Giany”.

Apoi, următorul lucru pe care mi-l amintesc clar e salonul de spital, cu pereții lui albaștri. Mai știu și că asistentele încercau să îmi facă o penicilină, iar eu le-am zis că eram alergică la acest medicament. De aceea, le-am îndemnat să mă testeze înainte.

Nu zăcusem în inconștiență, după accident. Dimpotrivă. Vorbisem cu polițistul venit la fața locului. Mă urcasem singură în salvare. Glumisem cu cei de pe ambulanță. De la spital, tot eu vorbisem la telefon cu ai mei, spunându-le că nu mai ajung acasă, în seara respectivă. Dar acestea sunt frânturi ce îmi răsar în minte, căci lovitura la cap din momentul impactului a venit la pachet cu o amnezie.

Fusesem rănită pe toată partea stângă. Când Mercedesul nostru se ciocnise de camion, cei între care stăteam pe banchetă mă împinseseră între scaune. Aveam vânătăi pe față. Și pe jumătate din corp. Oasele mâinii stângi îmi erau fisurate. Noroc că puteam folosi, la scris, mâna dreaptă. În câteva zile urma să am probele eliminatorii, la facultate.

*

M-am dus la examene – efectiv! –  lovită-n cap. Am trecut de probe, am intrat prima. Și tot prima am terminat o facultate grea, despre care mulți ziceau că e doar pentru netoți sau pentru nefericiți. Cât timp am fost studentă, nu am avut niciodată o vacanță de primăvară: examenele noastre de la Teologie și Litere erau foarte multe, deci nu încăpeau într-o sesiune obișnuită. Nu am fost studenta ideală. De multe ori, mă purtam în răspăr față de colegii băieți. Și, mai ales, față de unii profesori prea serioși. Cel mai amuzant mi se părea să apar la cursuri cu aerul că pășesc pe un podium de modă. Odată, un părinte mi-a atras atenția că aveam (chiar aveam!) fusta prea scurtă. I-am recitat un verset scripturistic despre ce să faci dacă te ispitește ochiul tău. M-a ascultat. A tăcut. Și m-a iertat.

Învățam bine, iar din acest motiv cei mai mulți dintre dascăli mă priveau cu îngăduință. Materiile din studenție nu au retrezit în mine credința genuină a copilăriei. Dar le-am studiat fie din plăcere, fie silindu-mă. Datorită lor am avut privilegiul să cunosc câțiva preoți-profesori pe care i-am admirat și i-am respectat. Vreo doi-trei au rămas până acum în viața mea, fiindu-mi alături și când am avut ce să sărbătoresc, și în momentele mele de prăbușire. Le mulțumesc pentru acest lucru. În plus, am legat atunci prietenii pe care mi le doresc pentru totdeauna. (Despre doi dintre prietenii mei foarte dragi, Ștefania și Claudiu Nechita, a scris un tânăr, pentru #100denume, un text ca o spovedanie – Salvatorii.)

Un alt câștig al anilor de facultate a fost faptul că nu am încetat să merg la biserică. Chiar dacă făceam acest lucru mult mai puțin decât aș fi avut nevoie.

*

Ani la rând am evitat să spun deschis ce facultate am terminat. Îmi era rușine să recunosc acest lucru, mai ales că multă lume ne cataloga pe noi, absolvenții de Teologie, drept o adunătură de îngrămădiți.

Multă vreme, am considerat un mare eșec personal faptul că sunt absolventă de Teologie Ortodoxă Litere. Tot teatrul e marea mea dragoste. După facultate, fantezia că voi mai juca, măcar o dată, pe o scenă (așa cum făceam în gimnaziu ori în liceu) mă mai vizita, din când în când. Acum, scrisul a rămas sublimarea vechii mele nevoi de a mă exprima în fața altora.

Nici astăzi nu înțeleg pe de-a-ntregul ce rost o fi având anii de studenție, în viața mea. Încă muncesc și mă rog să le dau un rost adânc.

Ceea ce am priceput însă – atunci și, mai ales, între timp – e că niciodată nu am să plec din Biserica Ortodoxă pe care eu o consider, de când mă știu, ACASĂ. Că – jalnică sau resuscitată periodic cu ajutorul unor oameni luminați – credința mea e nenegociabilă. 

Oricâte zbateri și îndoieli am, mă întorc în Biserica mea din toate îndepărtările. Din toate fugile.

Aici am găsit – după multe căutări începute în copilărie, continuate în facultate, întețite în ultima vreme – cea mai neașteptată bunăvoință; cea mai senină înțelegere. Și multă păsare.

Iar acum, abia acum!, încep să mărturisesc.

Ioana Revnic

37/#100denume

Aflați mai multe despre proiectul #100denume și alăturați-vă lui!

Sursa foto cover – www.picswalls.com

L i k e   u s !