1944
Printr-un sat moldovenesc, trec nemții, spre Răsărit. În camioane, cu motociclete sau la pas. Duc cu ei tehnică militară. Și oameni. Niște soldați germani însoțesc un convoi de evrei. În drumul lor, ajung la o fântână. O fată cu părul împletit într-o coadă groasă îi cere voie unui soldat german să o lase să bea apă. După ce își potolește setea, fata își udă ceafa și obrajii. Pe neașteptate, un ostaș o împușcă în ceafă. Tânăra cade cu capul în ciutură, ciutura se lasă la pâmânt, iar trupul feciorelnic i se așterne la marginea drumului. Și rămâne așa, multă vreme.
În același an, soldații sovietici „eliberatori” vin și preiau puterea în satele de peste Prut. Comuniștii își caută acoliți. Cheamă, noaptea, cetățeni la discuții. Îi „prelucrează”, conform noii ideologii politice care stă să se instaureze. După aceste întâlniri, mulți oameni devin „mai răi decât Satana”. Au loc deportări. Și arestări. Rușii le confiscă românilor cam tot ce au pe lângă case. Mai ales – „pâinea”, adică recolta de grâu. Sau pretind ca aceasta să fie dată drept postavkă. În locul de preluare a grânelor, vezi cai care „se băligau și se udau în sfânta pâine…”
Anul 1946. În Moldova e foamete.
Activiștii umblă din case în case, ca să ia impozitul în natură. Scotocesc prin toate ungherele, după ultimul bob. Orice împotrivire pare zadarnică: „O femeie se hărțuia cu un activist, de la un sac de grâu. În încăierare, sacul s-a dezlegat și s-a împrăștiat în mâzga rece ca gheața, sub gard. Femeia își rupea părul din cap, răcnea disperată, apoi a început să arunce cu glod în activiști. În cele din urmă s-a prăbușit peste grâul din glod, l-a cuprins cu mâinile și a început să bocească înăbușit: «Osândească-vă să vă osândească Dumnezeu, venetici și ciocoi spurcați ce sunteți, fără lege și fără suflet! Bărbatul mi l-ați luat, pâinea mi-ați furat, a rămas să-mi luați zilele. Să dea Dumnezeu să vă mănânce viermii de vii!»”
***
Dintr-un film documentar făcut după cartea basarabeanului Ion Moraru – Pustiirea. Treptele infernului. Fata cu miros de busuioc – nu ar putea lipsi scenele creionate mai sus. Și multe altele.
Ion Moraru s-a născut în 1929, în Mândâc, Bălți, Basarabia. În adolescență a fondat detașamentul de rezistență anti-sovietică „Sabia Dreptății”, din cadrul organizației „Arcașii lui Ștefan cel Mare”. La 18 ani, în 1947, este arestat prima oară, în calitate de element periculos și dușman al poporului. Este eliberat temporar. În 1950 este arestat din nou, închis, torturat și judecat. Este condamnat la 25 de ani de închisoare, care includ 10 ani de exil „în regiunile îndepărtate ale URSS” (ceea ce ar fi însemnat moarte sigură).
După șase ani de migrare prin pușcării și prin lagărele din inima Rusiei, este eliberat.
Experiențele opresive la care este supus Ion Moraru, atmosfera din satul natal, aflat în voia evenimentelor istorice se regăsesc redate cronologic în volumul său de memorialistică.
„Aveam impresia că se ruinează ceva foarte scump, se pustiesc sufletele omenești.”
În Pustiirea prim-planul îl deține drama colectivă a unei comunități românești, din Basarabia, asupra căreia vin, pe rând, războiul; apoi, puterea comunistă, foametea, deportările, arestările. Relatările din această primă parte a trilogiei Ion Moraru vorbesc, în esență, despre dezumanizare, despre deznaționalizare și despre rezistența oamenilor în fața acestor pericole.
Dezumanizarea se produce, întâi, cu mijlocirea activiștilor de partid. Căutându-și acoliți, comuniștii încurajează delațiunea, trădarea (cu tot alaiul de comportamente asociate acesteia: lingușeala, viclenia, obediența ș.a.). Oamenii devin lupi pentru oameni. Iar această pervertire e îndreptată îndeosebi asupra sufletelor tinere. Inclusiv perechilor adolescentine de îndrăgostiți li se cere să se toarne, reciproc.
Un alt „agent” al dezumanizării e foametea care se abate asupra Moldovei. O foamete gestionată de autorități, căci asprimea naturii (care, bântuită de secetă, nu mai dă hrană) e potențată exponențial de cupiditatea nemiloasă a comuniștilor care le iau oamenilor toată agoniseala. Paginile despre acei ani (îndeosebi cele din capitolul Pustiirea, p. 61-70) sunt cele mai puternice din prima parte a trilogiei lui Ion Moraru.
Reprezentativă pentru procesul de des-ființare la care sunt supuși oamenii e următoarea secvență din capitolul amintit. Suntem în 1946. Primăvara. Asupra satului se abate o ploaie înșelătoare, căci se dovedește a fi ultima, din an. După aceea se lasă seceta. Plantele de opresc din creștere și nu prind rod. Oamenii nu au nici ce lucra, nici ce mânca. Dar descoperă lângă Cernăuți o groapă de jom (borhot de sfeclă), iar acesta devine sursa lor principală de hrană. O hrană otrăvitoare, căci ei se îmbolnăvesc și mor. Unii își dau sufletul chiar lângă groapă. Cadavrele lor intrate în putrefacție se văd plutind, la suprafața borhotului: „Groapa aceea afurisită era ultima fază de chinuri, ultima vamă pe care o treceau basarabenii. La scurtă vreme după ce mânca din otrava ei, omul pierdea senzația gustului, apoi pierdea simțul durerii, devenind indiferent la toate. Îl părăsea nu numai credința și conștiința, dar chiar și simplele instincte omenești… Roind acolo, în jurul gropii, săptămâni întregi, dormind sub cerul liber fără să se spele și să se închine Mântuitorului, unii se scăpau în pantaloni și cu udul și cu grosul, iar alții își făceau nevoile în public, chiar lângă fățarea cu jom…”
În ceea ce privește deznaționalizarea, aceasta are loc prin încurajarea sau prin silirea oamenilor să se lepede de limbă, de credință, de neamul și de aproapele lor. În școli, limba română este înlocuită cu cea „moldovenească” sau cu rusa. Cărțile de povești, de istorie, manualele de limba română, de religie sunt arse: „Un elev de clasa a V-a, Vasile Țurcanu, a zis că el de Ion Creangă nu se poate despărți, dar profesorul de limba moldovenească (…) i-a spus că, dacă va trebui, se va despărți și de mama, nu numai de Ion Creangă. ”
Cum a rezistat, atunci, tânărul Ion Moraru?
Prin ascultarea de ai săi; mai ales – de bunicul, figură tutelară a cărții. Prin credință. Prin fidelitatea față de limbă și față de neam. Prin dragostea genuină. Printr-un idealism care va fi pedepsit în cele din urmă. Iar pedeapsa primită – 25 de ani de închisoare și exil – e una absurdă și disproporționată în raport cu gravitatea acțiunilor opozante: membrii detașamentului „Sabia dreptății” scriau scrisori sfidătoare la adresa regimului și le expediau către instituții publice; difuzau foi volante; inițiau acțiuni agitatorice la adresa comuniștilor; intenționau să ia legătura cu mișcarea de rezistență din Ucraina; îi informau pe localnici în legătură cu ce făceau sovieticii. Își afirmau, fățiș, identitatea românească și credința în Dumnezeu.
„Sârma asta ghimpată mă urmărea pretutindeni, ca un blestem… Uneori îmi părea că și sufletul mi-e înfășat în sârmă ghimpată…”
În Treptele infernului, drama individuală a tânărului încarcerat trece înaintea istoriei colective. Paginile redau periplul acestuia prin închisori și prin lagăre, de la arestarea din 1950 până la grațiere. Într-o atmosferă ostilă; bântuiți de foamete și de suspiciuni, cei închiși reușesc, totuși, să supraviețuiască, fără a-și pierde umanitatea.
Ce îl ține – cu mintea întreagă – pe Ion Moraru, în această „fabrica de frângere a duhului” care este închisoarea?
Solidaritatea cu ceilalți.
Oamenii întâlniți: la un moment dat, îl cunoaște și pe Soljenițîn.
Credința.
Amintirea fetei de care s-a îndrăgostit prima oară, la 17 ani, Lealea Cojocaru.
Gândul la cei dragi.
Cititul: tânărul reușește să dobândească o carte cu piesele lui Shakespeare, din care citește pe ascuns.
Poveștile.
Limba română: „Ca să nu-mi uit limba, în fiecare seară până adormeam, vorbeam cu mama, cu bunicul, îmi aminteam de diferite poezii pe care le învățasem la școală. Într-un cuvânt, tot ce gândeam, gândeam în limba noastră. Acesta era firul care mă ținea legat de ai mei…”
Surparea este un capitol foarte relevant pentru ceea ce înseamnă coeziunea unui grup, în captivitate, și zvârcolirile interioare individuale, în situații limită.
În 1953, aflat în lagăr la Ekibastuz, Ion Moraru lucrează în mină. O galerie se surpă iar echipa de nouă deținuți din care acesta face parte e înghițită de vie, la o adâncime de 280 de metri. Momentele care urmează, în așteptarea salvatorilor, sunt o mărturie despre smerenie și despre deplina încredințare în voia lui Dumnezeu.
Având certitudinea morții iminente, în mintea tânărului se perindă, pe rând: mama care îl dojenește pentru că a ajuns unde a ajuns, din neastâmpăr. Bunicul – care îl îndeamnă să se roage și să creadă în puterea lui Dumnezeu; Lealea, întâia iubită, pe care și-o închipuie că vine să moară alături de el.
În cele din urmă, cei nouă prizonieri sunt salvați în mod miraculos, pentru ca tot ei să fie cercetați ulterior, în mod absurd, pentru sabotaj.
Paginile din Pustiirea și Treptele infernului au o certă valoare documentară. Ele depun mărturie despre fidelitatea față de valori precum credința, dragostea de neam și de țară, iubirea – filială, iubirea aproapelui. Dar acestea mai vorbesc despre o virtute: bărbăția.
Tânărul Ion Moraru este inițiat întru bărbăție, sub îndrumarea unor figuri masculine cu certă autoritate: bunicul; învățătorul; unii profesori; unii confrați din „Arcașii lui Ștefan”; bărbații întâlniți în pușcărie (care îl ocrotesc, îl iubesc, îl învață cum să supraviețuiască).
„Am venit să-mi iau rămas-bun de la partea cea mai frumoasă a vieții mele.”
Ultima parte a cărții – Fata cu miros de busuioc – e un pandant al sutelor de pagini despre bărbați și despre bărbăție. Feminitatea delicată și pură; feminitatea cuminte; feminitatea înțeleaptă – ia chipul unei femei din viața lui Ion Moraru: Lealea, întâia iubită.
Rama istorisirii e simplă: căsătorit fiind cu o femeie așezată, frumoasă și înțelegătoare, bărbatul o reîntâlnește pe fata de care s-a îndrăgostit întâia oară. Între ei stau anii de deportare ai fetei; mai vechea împotrivire a mamei acesteia, care la un moment dat o pune să aleagă între iubirea pentru băiat și iubirea de fiică; și credința pe care o are Lealea – că viața de acum a omului drag nu trebuie tulburată. Întâlnirea e prilej de rememorare și de clarificare.
Se împletesc, în relatare, două povești.
Una este cea a deportării, cu ororile ei – îndeosebi cu acelea din timpul călătoriei cu trenul spre Siberia: fără apă, fără mâncare, în vecinătatea fizică și fiziologică a sute de copii, tineri și bătrâni.
Cealaltă e povestea de dragoste dintre cei doi.
Totul începe cu „o clipă miraculoasă, care se dăruiește de Sus numai o dată în viață.”
Un băiețandru intră în jocul unei copile cu ochi albaștri. Ea rostește o cimilitură care ar fi trebuit să se încheie cu o mușcătură gingașă a unui deget. Badea refuză să ducă jocul până la capăt, de teamă să nu o rănească pe copilă. Cei doi se împrietenesc. Și tot în acea zi, o ajută să treacă o punte șubredă, ducând-o în brațe. Ba mai mult, îi recuperează o săndăluță care-i căzuse în apă.
Amintirea aceasta îi va însoți pe amândoi toată viața: când, după un timp, se pomenesc colegi de școală. Când ea e deportată. Și, firește, când se întâlnesc pentru ultima oară: „- Îți amintești cimilitura pe care ți-am spus-o când m-ai trecut puntea? (…) Ei, uite acum ți-o dăruiesc pentru ultima dată și pe toată viața… M-a apucat ca în copilărie cu o palmă de duă ceafă, iar cu cealaltă mână a început ritualul cimiliturii. Însă n-a ajuns nici până la jumătate, căci toată ființa ei s-a cutremurat puternic și s-a prăbușit cu capul pe umărul meu.”
De o tandrețe greu de regăsit în realitatea zilelor noastre sunt și celelalte daruri pe care Lealea i le face. În adolescență – o felicitare aniversară, meșterită de ea. Și, mai târziu, ultimul dar: o băsmăluță udată cu lacrimile nopților în care fata cu miros de busuioc i-a fost departe.
***
Editura Nicodim Caligraful a Mănăstirii Putna restituie literaturii memorialistice românești o carte valoroasă și, din păcate, cvasi necunoscută (inclusiv) în țara de baștină a autorului ei.
Scrisă într-o limbă română uimitoare prin claritate și prin cursivitate; un adevărat „roman de formare” – îndeosebi în primele două părți; emoționantă – datorită faptelor relatate și NU unor zorzoane stilistice (căci limbajul e unul aproape arid), Pustiirea. Treptele infernului. Fata cu miros de busuioc e o carte despre credința creștină.
E o pomenire a unor oameni care au suferit ori au pierit în timpul prigoanei comuniste.
E și un pomelnic (căci pe lângă numele celor cu care Ion Moraru a trecut prin închisori, cuprinde o listă a sătenilor din comuna Mândâc, supuși represaliilor de către regimul sovietic, între anii 1940-1950).
E o lumânare aprinsă în amintirea unei iubiri înnobilate de responsabilitate, de simțământul datoriei, de credință.
Ioana Revnic
(text publicat în România literară, nr. 40/2018)
Pictură de Nicolae Grigorescu – Portret de fată
