Masthead header

Aș fi vrut să o îmbrățișez

Nu mai știu când am ascultat-o sau când am citit-o, întâia oară, pe doamna profesoară Mihaela Miroiu. Având în vedere că am în bibliotecă R`Estul și Vestul, cartea pe care a scris-o împreună cu Mircea Miclea, publicată prin 2005, pot presupune că de pe atunci eram atentă la dumneaei.

Oricum, știu sigur că primele noastre „întâlniri” – la distanță – se vor fi întâmplat în acea parte a tinereții mele în care nu învățasem să aud și să rumeg pe îndelete ceea ce zicea ori ceea ce scria această femeie briliantă și prea intransigentă, prea tăioasă, prea categorică pentru gustul meu.

Totuși, o urmăream în intervențiile televizate. Îi citeam articolele care ajungeau la mine îndeosebi pe calea internetului. Iar un interviu memorabil, pe care i l-a acordat lui Alice Năstase-Buciuta, m-a făcut să mă îndrăgostesc definitiv de dumneaei.

Dar înainte de toate acestea a existat un alt moment în care doamna Mihaela Miroiu mi s-a lipit de suflet, schimbându-mi radical maniera de a mă raporta la Domnia Sa – o manieră deformată de lipsa mea de experiență și de profunzime; de nerăbdare; de prejudecăți.

Cineva comentase pe Facebook, la o postare a lui Alice Năstase Buciuta. Pleda pentru o dragoste totală, căreia să i te dedici până la jertfă. Până la anularea propriului sine și la dizolvarea lui în sinele celuilalt.

Doamna Mihaela Miroiu a intervenit și a explicat – cu blândețe, cu înțelegere – că acest fel răvășitor de a iubi poate fi tare păgubos pentru ființa iubitoare. Iar dialogul cu îndrăgostita a continuat preț de câteva comentarii urmărite de ochiul  meu indiscret. Nu uit, de atunci, delicatețea doamnei Miroiu. Și omenia din vorbele ei.

Între timp, am avut norocul să o întâlnesc. Să o văd în contexte formale și informale.

I-am citit textele publicate întâi în Literatura de azi, apoi în cartea sa – Cu mintea mea de femeie. Nu-i ratez postările de pe Facebook. Iar în portretul din mintea mea al doamnei profesoare s-au așezat în ultimii ani și umorul. Și demnitatea. Și bunătatea. Și timiditatea. Și echilibrul. Și atâtea altele.

Pretextul acestui text al meu e tot o mărturisire pe care doamna Miroiu a făcut-o pe Facebook, deunăzi, la 1 septembrie. O confesiune care m-a făcut să plâng. Și să-i scriu că mi-ar fi plăcut să-mi fi fost profesoară – la liceu, la facultate, oriunde.

Citind ce a scris, aș fi vrut să o îmbrățișez. (Ioana Revnic)

***

Despre școală ca mod de viață.

1 septembrie 2018.

Astăzi împlinesc 40 de ani de profesorat.

Și 63 de ani de școală.

Mama îmi ținea leagănul sub catedra ei din sătucul transilvan unde era învățătoare. Am mai crescut. Stăteam tot sub catedră. Știam deja ceea ce trebuiau să știe copiii din clasele primare, căci ei erau acolo în bănci, de-a valma, de la clasa I până la a IV-a. Simultan. 

Apoi am urmat un parcurs standard: școală și iar școală. Și școală. Cale de încă 16 ani. Tot așa, până în ziua de 1 septembrie (1978) când, stupefiant, mi-au pus un catalog în mână și m-am trezit pe cealaltă parte a baricadei, după cum se vede, pentru încă 40 de ani. Prima mea reacție a fost să fug. Nu îmi plăcea ipostaza. Nu mai aveam nicio scuză să mă așez în ultima bancă și să citesc ce vreau eu la orele plicticoase, nu aveam nicio scuză să îi plictisesc pe alții, nu aveam cum să chiulesc, nici cum să întârzii. Nu îmi permiteam luxul să fac ceea ce mi-a displăcut radical la unii dintre profesorii mei, fiindcă altfel de ce aș fi fost așa o elevă și studentă rebelă? 

Nu știu cât am fost de bună, de rea, de dreaptă sau nedreaptă. Tot ce știu este că până acum nu am mers niciodată spre sala de clasă (la liceul de textile, de construcții, de matematică-fizică și în ultimii 25 de ani la facultate), fără să mă însoțească una și aceeași emoție: Voi putea oare să îi țin cu mine, in integrum, întreaga oră? Voi putea să fiu acolo, minte, sensibilitate și trup în fiecare secundă încât să poată să fie și ei la fel, indiferent câți ani se aștern între noi? Au ei vreo vină că eu am tristeți, frustrații, dureri, încât să îmi joc rolul în lehamite? 

Restul este onestitate profesională, știință de carte, responsabilitate pentru alții ca proiecte generatoare de viitor și o mare disponibilitate să înveți cu ei și de la ei.

Nu vă ascund că sunt mult mai obosită. Nici că nu am numeroase momente în care îmi reproșez că nu am ieșit radical din găoacea școlii să dau față cu alte medii mai de adulți răscopți. Nici că adesea mi-a venit să îmi iau câmpii. Dar cred din tot sufletul meu că atâta vreme cât ești în fața lor, trebuie să fii in integrum. Fără rest.

Le mulțumesc sutelor de elevi și studenți care m-au însoțit, minte, sensibilitate și trup în această mare încercare.  40 de ani cu ei. 

Mihaela Miroiu

32/#100denume

Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!

 

P.s. Cu admirație, cu drag, cu recunoștință: La mulți ani, doamna profesoară! 

Fotografii de Paul Buciuta

L i k e   u s !