Masthead header

Botezul

În decembrie 1957 era o iarnă caldă.

Spre seară, în centrul satului, la poarta casei noastre, s-a oprit – cu un scârțâit prelung – un autobuz gălbui, care a lăsat în urma sa un fum cafeniu cu un miros necunoscut – primul autobuz sovietic de după război cu destinația Chişinău-Strășeni. Au coborât câțiva săteni de-ai noștri cu desagile pline și, obosiți de târg, s-au dus pe la casele lor.

Ultimul a sărit de pe scări un tânăr cu un paltonaș subțire cu zdrențe la mânece, îmbrăcat peste o haină neagră, lungă până la pământ, udă și plină de glod. În spate tânărul avea un rucsac din pânză verde. Văzându-mă la poarta deschisă, s-a apropiat cu un zâmbet de om cuminte.

– De-a cui ești tu, măi băiețele?

– Da’ tata nu-i acasă, am răspuns eu și m-am retras.

– Da’ mama?

– Iaca, vine tata!

Tăticul venea în grabă, așa cum mergea de obicei cu geanta lui de învățător subțioară.

Tânărul s-a bucurat, văzându-l pe tata, s-a pornit în întâmpinarea lui.

– Doamne ajută! Eu sunt Cuviosul Filaret Dascălul. De la doisprezece ani am fost călugăr la o mănăstire ortodoxă din Kaluga, din inima-inima Rusiei. Acum m-am întors acasă. Eu sunt din Cojușna, de fapt…

– Și eu! s-a bucurat tata. Soția e din Strășeni…

– Știu, de aceea am și venit la Dumneavoastră! Când m-am născut acasă, biserica noastră nu avea preot și eu am fost botezat aici, la Strășeni, cu numele Andrei Darie. Sunteți verișor de-al treilea cu tatăl meu!

– Da-da, mi-a spus odată că feciorul lui a luat-o pe calea cea dreaptă…Păi, ce stăm în drum? Poftim în casă, că ne mai vede cineva amuș…

Urcând pe scările casei, Dascălul a scos din rucsac un boț de halva, învelit într-o hârtie de ziar în limba rusă și, foarte grijuliu, mi l-a întins mie.

– Brânză de iepure! De la mănăstirea Оптина Пустынь!

Mama, din prag, totdeauna avea un zâmbet pregătit pentru rude și pentru oaspeții lui tata.  

Dascălul a mai scos din rucsac un strugure de poamă uscată în pod şi a servit-o pe mama.

– Galea! Ia vină repejor! s-a bucurat mama chemând-o pe surioara mea.

 

Afară se întuneca văzând cu ochii.

Cu ce era în casă pentru a servi un oaspete, am stat cu toții la masă – cartofi fierți în coajă, murături cu moare iute și o strachină de icre roșii. Pe atunci, la ghereta vopsită cu albastru de pe malul râpei, la o halbă* de vin, plătită de un om obosit, se oferea și o lingură de aluminiu, strâmbă și sucită, ca să-ți iei din butoiașul dinăuntru o lingură-două de icre negre sau roșii, fără plată.

Aceste bunătățuri aduse din râurile și din mările Rusiei – icre de pește, somon afumat, cambulă prăjită, carne de balenă – erau înșirate sub streașina gheretei pe o sârmă și, până nu se stricau, se vindeau cu kilogramul, dar nimeni nu le cumpăra, că sătenii noștri nu erau deprinși cu mâncarea asta. Deseori icrele din butoiașul desfundat se uscau la căldură și prindeau o pojghiță lucioasă. Atunci, când tanti Liza, vânzătoarea,  nu mai putea scăpa de muște – scotea afară acel butoi și îl dădea de-a dura în râpă. Apoi desfunda altul nou și-l punea tot acolo – lângă ferestruica de la gheretă. Copiii din hudița noastră, trecând prin urzică și tufe de măceș, coborau în râpa adâncă, care mirosea a pește uscat, ridicau butoiașul din apa curgătoare și umpleau ceaunele și ulcioarele cu icre de pește. Noi, ca toți vecinii de pe malul râpei, țineam în beci un gavanos* cu icre roșii.

În seara ceea am aflat că Dascălul Filaret are de gând să intre în slujbă la biserica noastră, unde a fost botezat cândva. Și a venit la tata ca să afle mai multe despre satul nostru, despre oameni și obiceiuri. A vrut să știe dacă copiii poartă cruce la gât și cum se împacă enoriașii moldoveni cu Puterea Sovietică. A aflat de la părinţii lui că tatăl meu este învățător stimat și poate să îndrume un tânăr, chiar dacă acesta este un Dascăl de la mănăstire.

Mama era mândră de tatăl nostru.

Jenată, s-a destăinuit lui Filaret că de la opt anișori a cântat în corul bisericii și, totdeauna, în zi de duminică, purta broboadă cu flori.

Dascălul şi-a împreunat palmele în fața sa, a ridicat sprâncenele ca să vadă mai mult decât se vede și a clătinat din cap de uimirea care l-a copleșit. Mama uşor și-a amintit o melodie cântată în cor în ajunul Paștelui și a fredonat-o cu drag, din toată inima. Tata, de plăcere, a luat ulciorul și s-a mai dus odată în beci.

– Uite, e trecut de unu… Mama, cu luare aminte, se uita la ceasul bătrânesc. Da cum ajungi mata acasă?

– Pe jos, încetișor, cu numele Domnului… a răspuns Dascălul.

Mă uitam la acest bărbat și mă gândeam la viața lui de călugăr singuratic.

Poate să umble noaptea pe deal, nu se teme de nimeni, nici de lupi, ne-a adus halva și poamă uscată, zâmbește înainte de a spune un cuvânt chibzuit, are o față curată, fără bube, ochii lui strălucesc când ascultă, vrea să fie bine. Mi-am dorit să am un prieten ca el.

– Rămâneți la noi, l-am rugat eu pe Dascălul cuminte și el a acceptat să înnopteze aici, chiar dacă i se va așterne jos, pe podea.

– Stai să spună tata mai întâi! – m-a sfătuit mama fară nici o răutate.

Tata s-a întors cu ulciorul plin și, din prag, plin de voie bună, i-a propus lui Filaret să doarmă la noi, că e târziu să se pornească la drum.

Mama ne-a chemat la culcare și noi cu surioara ne-am pornit somnoroși după sobă unde era culcușul nostru. Ea s-a dus în Casa cea Mare* ca să-i așterne Dascălului patul înalt cu două saltele, cu perne brodate, cu oghealul* umplut cu puf de gâscă – această frumusețe era încă din zestrea mamei.

Mămica ne-a învelit, a oftat ușor, și cuminte s-a dus la culcare.

Surioara a adormit repede, eu m-am dat la marginea patului ca să aud mai bine ce pun la cale bărbații. Ei vorbeau în șoaptă ca să poată adormi copiii, apoi au uitat de asta și au trecut la voce tare.

 Copiii matale sunt botezaţi?

– Nuuu…Tata a revenit la şoaptă. Nu se poate! În fiecare luni popa este obligat să ducă la Sovietul Sătesc numele celor care s-au cununat, care au fost botezaţi, lista de pomenire pentru cei decedați…

– Hai să botezăm copiii! s-a aprins Dascălul.

– Mă tem… După ce am refuzat să intru în partid, aceștia abia așteaptă să mă acuze pentru ceva ca să mă scoată din școală. Ascultă-mă pe mine, nepoţele: când te vei duce să dai documentele, să vorbești cu ei rusește. O să aibă mai multă încredere.

– Hai să-i botezăm acasă! nu se astâmpăra Dascălul. Acum, cât dorm liniştit!

– Ești curajos, măi Andrușa… a spus cu grijă tata.

– Da matale eşti botezat?

– Sigur, din faşă!

– Păi nu avem noi curaj?

Tata, zâmbind îngândurat, s-a ridicat de la masă, s-a apropiat de patul de după sobă. Eu am închis ochii și m-am prefăcut că dorm. Tata m-a netezit ușor pe cap și s-a întors la masă. Mi s-a făcut milă de el și, nu știu de ce, mi-au dat lacrimile.

 – Ar trebui s-o aduc pe soacra Parascovia… a propus tata.

– Hai, trezește soacra, cât nu s-a luminat de zi!

– Ea, de obicei, nu mai are somn la ora asta. Stă cu grija să facă focul în plita de afară. Pune pe jăratic vre-o patru-cinci ardei muraţi, iuți ca dracul, aduce un ulcioraș de vin din fragă curată și numai atunci îl trezește pe moşneag. De pe la trei începe ziua lui de lucru. Când pune el umărul sub carul cu lemne – îl răstoarnă dintr-o răsuflare!

– Da soţia matale nu-i contra, cumva?

– Deloc, noi doar ne-am înţeles cu tine!

– Până veniți cu soacra… de unde aduc o caldare de apă

– De la fântâna din deal, acolo apa e limpede. Numai să nu faci gălăgie cu lănțugul.

– Acuș spălăm ligheanul ista jămălțuit… Agheazmă este?

– Da tu cruce ai? s-a îngrijorat tăticul.

Dascălul, nedumerit de întrebare, a scos din sân o cruce pe o aţă de lână roșie. Cu ochii închişi l-a sărutat pe Iisus Hristos răstignit pe această cruce ca să vadă tata cât de drag îi este de el.

– Să ne ajute Domnul! s-a hotărât tata.

Eu m-am speriat de ce voiau să facă ei cu mine. Că nu cunoșteam ce-i asta „botez” și nu știam – te doare ori nu. Dacă ei beau vin și vorbesc în șoaptă după miez de noapte, când afară nu mai latră niciun câine, înseamnă că au pus la cale vreo năzdrăvănie, ca să nu fie cuminți.

Tata și-a îmbrăcat paltonul și s-a dus după bunica – ea locuia dincolo de livada de mere.

Dascălul a ieșit din casă cu căldarea deșartă.  

Îmi era frică de noapte, dar mai mult mă temeam de ceea ce va urma – botezul. Îmi venea să ies pe fereastră, ca să mă ascund în fundul grădinii până m-a găsi tăticul. M-am făcut ghem și mi-am cuprins genunchii. În liniște, la cald, învelit de mama, mângâiat de tata, somnul m-a luat ușor și m-a dus prin sat, de mână cu Diaconul Filaret…

…În visul meu – în primăvara care va veni, soarele cald și ciripitul de păsări ne vor însoți când vom merge cu Diaconul Filaret pe hudițile satului. Eu îi voi destăinui durerile mele de pe suflet, ca el să afle tot adevărul: copiii se bat între ei cu pumnii și cu bețe uscate; băieții supără fetele cu niște cuvinte urâte, auzite de la șoferul autobuzului; școlarul repetent din clasa a șaptea m-a împins în râpă, batjocorindu-mă, că tăticul meu este un venetic nenorocit, pentru că l-a prins fumând după școală și i-a rupt țigara; Maria – fata cu care am plăcere să stau în prima bancă, mi-a spus ca de azi înainte să nu mă chitesc* așa, că nu are ochi să mă vadă; soția Președintelui de colhoz cu medalii în piept pentru lupte crâncene l-a prins pe el într-o livadă cu o vădană dezbrăcată și, acum, supărată, vrea să se despartă de el ca să-l lase fără avere, dar el nu are avere şi lui i se interzice divorțul, că e membru de partid; paznicul beteag la cap împușcă cu drob de sare, dacă treci cumva pe cărarea de lângă harbuzărie; popa și în zi de lucru umblă cu fața roșie ca obrajii fetelor de sărbători…

Diaconul Filaret, aflând necazurile mele, se va porni pe la curțile oamenilor ca să le aducă în casă o vorbă înțeleaptă, să mai tălmăcească despre păcate și credință. Toată lumea va afla cum vom trăi mai departe: vom face o clacă și vom repara biserica, că se cojește de la soare, vom avea un cor de copii pentru a slăvi puterea Domnului, obiceiurile străvechi, dar și cele noi, sovietice; împreună vom sădi copaci de-a lungul drumului de la Strășeni până la Cojușna. De azi înainte, vom trăi cu totul altfel decât am trăit până amu: toți oamenii din sat – bătrâni, mai tineri și copii – vor veni la biserică nu cu colaci și cozonaci, cu prosoape de in, cu găini și bani, ci cu o iconiță pe scândură făcută de fiecare credincios cu mânuțele sale…

 

–    Doamne, va striga Filaret la cer, Eu te chem: vino degrabă la mine! Ia aminte la glasul meu, când te chem!

Pe seară, sătenii se vor aduna într-o curte sau alta, vor citi și vor asculta Scriptura Sfântă, se vor împărtăși cu înțelepciunea și gândurile bune din carte…

Oamenii vor cunoaște unul de la altul cum și din care fir de păr se face o pensulă subțire, ce și cu ce să amestecă, să obții culoarea potrivită, cu ce să îmbraci un sfânt bătrân ori altul mai tinerel…

Pe pragul unei case va ședea smerit un bătrânel cu barbă sură, învelit într-un veșmânt ca o pelerină lungă și largă, desculț, cu mâna dreaptă ridicată sus – el va poza odată pentru câțiva pictori de icoane…

În curtea cu gardul din trei nuiele, un omulean cu pantalonii legați cu sârmă o va culca grijuliu pe iarbă pe soția sa, învelită într-un cearşaf spălat, cu părul despletit,  iar trei copilași ai săi, în pielea goală, vor sta într-un picior, întruchipând îngerii din ceruri cu obrăjorii rumeni, spălați și pieptănați…

Copiii satului vor umbla murdăriți de vopsele colorate – amestec din praf de cărămidă cu suc de sfeclă, gălbenuș de ou cu mălai, storcătură din tulpină de susai, vor fi și plini de lut și albi ca varul. Dar ei vor ști în amănunte viața sfinților din vremuri de demult, și vor apăra cu cinste numele Domnului…

Băbuțele, îmbrobodite cu baticuri legate sub barbă, vor ședea cumințele pe scaunul de la poartă, vor mânca răsărită* și nu se vor implica în facerea lumii de apoi, pe care o plămădește cu sârguință Cuviosul Filaret Dascălul…

Va veni și ziua de duminică și după-amiază, clopotul va bate blând pentru slujba de seară. Oamenii, îmbrăcați de sărbătoare, cu icoanele pictate de ei, ținute cu grijă în fața lor, vor merge mândru spre biserica înnoită. Coriștii vor fi în fața icoanelor și vocile lor duioase vor face lumină în calea spre Mântuitorul nostru…

Eu voi merge alături de bunicuța mea, care va ține în mână o crenguță de busuioc.

Dascălul Filaret ne va ieși în cale cu brațele deschise. În curtea îngrijită, plină de creștini, el se va înălța pe un scaun, ca să poată binecuvânta de sus. Dar, de emoții, nu va găsi cuvinte potrivite și el va rămâne în căutarea lor până se va auzi un hârâit de motor, care se va ridica la deal cu râvnă mare.

În curtea bisericii, hodorogind și fumegând, lăsând o arătură neagră pe iarba verde, va intra camionul colhozului. În cabina mașinii Secretarul Sovietului sătesc, îmbrăcat în tunica sa militară, supărat, va roti volanul în stâga și în dreapta. În caroserie va ședea în pirostrii milițianul satului, el va mânca cireșe văratice și va scuipa cu sâmburi cât mai departe.

Când se va opri motorul, toată lumea se va retrage în tăcere spre ușa deschisă a bisericii. De frică, femeile își vor acoperi fața cu mâinile, copiii își vor băga capul în fustele largi ale mamelor.

Secretarul va coborî de pe scara cabinei, va călca cu piciorul mucul de țigară și, cu voce răgușită, îi va zice Diaconului Filaret în limba rusă:

– Andrei Constantinovici, noi cum ne-am înțeles? Nu tu ai spus că vei îndruma poporul să meargă pe o cale luminoasă? Ce idealuri propui tu omului muncii – o sectă antisovietică?

– Doamne ferește! va răspunde Filaret speriat, în limba rusă.

Secretarul va ordona ca toate icoanele să fie puse la grămadă și va arăta cu degetul locul pe iarbă. 

Bătrânii cu ascultare vor pune icoanele jos. Și cei mai tineri vor duce cuminte la grămadă iconițele sale cu chipurile Maicii Domnului, a Sfântului Nicolae și cu amintiri din viața lui Iisus Hristos.

Între timp, Secretarul va dezlega căldarea boțită de sub caroserie, va deschide capacul cu lanț de la bacul cu benzină, va băga furtunul negru până la fund și va suge cu putere benzină, ca să se umple căldarea de zinc. Tăcut va turna benzina peste icoane, va aprinde un chibrit și-l va arunca pe grămadă. Se va auzi o bufnitură înăbușită și chipurile de pe icoane se vor îneca în foc.

Văzându-mă, Secretarul va porni îndârjit înspre mine, ca să-mi întindă în față pumnul său mare și betegit. Ceasul de pe mâna lui va străluci la apus de soare și cadranul galben cu inscripția «Победа» (Biruința) va arăta ora șapte fără câteva minute…

*

Nu țin minte cum m-au botezat în noapte ceea, dar dimineața, când mama făcea focul în sobă, pe la șapte fără câteva minute, m-am trezit cu o cruciuliță la gât…

Valeriu Jereghi

Citiți și alte texte de Valeriu Jereghi: Lagărul pionierescAm vrut să mă fac președinte,  Rușinea .

***

*halbă – în anii respectivi, vinul de la gheretă se dădea la halbă
gavanos – borcan (pentru dulceață); vas de lut smălțuit, pentru vin
Casa cea Mare – camera din față, camera de oaspeți
ogheal – plapumă
a se chiti – a se găti
răsărită – floarea-soarelui

*

Valeriu Jereghi (n. 1948) este regizor, scenarist, operator, producător și Directorul Centrului Național al Cinematografiei din Republica Moldova.

A câștigat numeroase premii la prestigioase festivaluri internaționale: Festivalurile Internaționale de Film din Salerno și Roma (Italia); Festivalurile de Film de la Mannheim (Germania) și Tesalonic (Grecia); Festivalurile Unionale de Film de la Sankt-Petersburg și Tbilisi, Kiev; la festivaluri desfășurate în Sant-Rafaele (Franţa), Costineşti (România) ș.a. Cooproducţia Şi va fi… (România, Rusia), regizată de Valeriu Jereghi, a fost selectată pentru programul oficial la CANNES-93, la secțiunea «Un certain regard».

Un alt film al lui Valeriu JereghiArrivedercia obținut 15 premii la festivaluri prestigioase din Rusia, Ucraina, Austria, Italia și România. O proiecție a acestui film a avut loc la Bruxelles, în Parlamentul European.

Ultima realizare cinematografică a acestuia este scurtmetrajul Milika, o coproducție Franța, Polonia și Republica Moldova.

L i k e   u s !