Masthead header

Iată ÎNVĂȚĂTORUL!

Număr în gând foile cartonate ale albumului pe care îl am în față și care e mai gros decât DEX-ul. Sunt 30 de file. Cu 6 fotografii pe o pagină și 6 pe alta. Socotesc rapid câte poze am de văzut. Răsfoiesc albumul.

Într-o imagine, îl văd pe el, pe învățătorul lor, cocoțat pe bancă. Agață de bec un ornament de Crăciun. Poartă o pelerină roșie. Elevii îi stau îngrămădiți în jur. Și îl privesc. Zâmbesc sau râd cu gura până la urechi. Câți sunt în clasă? îl întreb. 36 – îmi zice el.

Într-altă poză, e pe stradă, iarna, în mantaua de Moș. Cu copiii buluciți lângă el. Au plecat să colinde prin oraș. Așa cum, de 1 Martie, ies să le ofere mărțișoare trecătorilor și să cânte cântece de primăvară.

De ce sunt atâția părinți – în fotografia asta?

Aflu că, de 8 Martie, împreună cu copiii și cu tații lor le-a făcut mamelor o surpriză. Le-a chemat la școală, după-amiaza, pe la 5. Din motive obiective :-), taților le-a zis să vină cu o oră mai târziu, ca să îl ajute la ceva. La un moment dat, fiecare tată a intrat în clasa în care așteptau mămicile. Cu copilul de mână și cu o floare. Cântând toți „La mulți ani!”

Tot atunci a organizat un concurs de puzzle-uri, doar pentru mame, concurs pe care nu l-a câștigat nimeni. De ce? Toate au început, pe rând, să plângă când și-au dat seama că pe fiecare puzzle era chipul lor. Învățătorul primise puzzle-urile odată cu niște produse de curățenie. A adunat 36. Apoi a lipit pe fiecare fotografiile mamelor din clasă. La sfârșit, le-a decupat cu forfecuța de unghii.

Într-un alt instantaneu toți – și el, și copiiii – poartă aripi de fluturași. E sfârșitul anului școlar.

*

Mi-ar plăcea ca povestea lui Antonel Lakatos, ÎNVĂȚĂTORUL despre care scriu astăzi, să ajungă la cât mai multă lume. Mi-ar plăcea ca ea să se îmbogățească cu mărturisirile celor care îl cunosc. Dar și mai mult mi-aș dori ca jurnaliști deștepți sau reprezentanți ai unor ONG-uri care se ocupă de promovarea și de recompensarea educatorilor să meargă și să stea de vorbă cu el. S-ar convinge că au de-a face cu un om care merită cu prisosință să fie arătat lumii.

Antonel Lakatos locuiește în Jibou, orașul nostru natal din Sălaj, și lucrează la Școala Generală „Lucian Blaga”. Într-un loc în care resursele unui educator sunt limitate, comparativ cu cele dintr-un mare oraș, el știe să se folosească de TOT ce are la îndemână, pentru a-i face pe copii să învețe și, mai ales, pentru a-i face să iubească școala.

Dacă treceți într-o zi pe lângă școală și auziți, dintr-o clasă, zgomote de pisici, de câini, de papagali, de găini, de rațe – în mod sigur copiii din clasa lui vorbesc despre animalul preferat, pe care l-au adus cu ei.

Dacă, într-altă zi, intrați într-un coafor și dați peste 36 de copii, să știți să că tot cu elevii acestuia aveți de-a face: așa învață ei despre igiena personală.

Iar dacă nimeriți într-o pauză în curtea școlii la care predă Antonel Lakatos, îi veți dibui din prima pe copilașii din clasa lui: după bucuria care li se citește în ochi.

În învățământ, Antonel Lakatos lucrează de 22 de ani. Iar la școala din Jibou – de 7. Dar până să ajungă aici, a lucrat – zice el – „și acolo unde întoarce uliul”. Cu pasiune și cu dedicare. Dovedind că este omul potrivit la locul potrivit.

Înainte să plec din Jibou la liceu într-alt oraș, amândoi am făcut parte din același ansamblu de dansuri populare. De pe atunci îi țin minte râsul în hohote. Și mersul – imperial. De-a lungul anilor, ne-am intersectat fără să avem vreme să stăm de vorbă pe îndelete. Am recuperat însă în această vară, când l-am rugat să îmi spună povestea lui.

Eu pun pariu că Antonel ar putea să fie un învățător excelent oriunde ar lucra; orice și oricâți copii i s-ar da pe mână.

Dar el alege să rămână în orășelul nostru, unde, vorba mamei mele, „este foarte apreciat”. Căci e un angajat de nădejde al școlii și, pe lângă munca la catedră, are de îndeplinit tot felul de responsabilități birocratice. În plus, părinții îl caută și se zbat pentru a-și înscrie copiii în clasa lui. Eu zic că aceste semne ale recunoașterii ascund și apreciere. Dar și o doză semnificativă de egoism: al părinților, care vor să își știe copiii pe mâini bune; al superiorilor, care îl folosesc la maximum pentru competențe, pentru seriozitate.

Într-o lume ideală, un asemenea învățător ar fi susținut – și ALTFEL decât printr-o gradație de merit pe care abia acum o va căpăta, pentru prima oară în carieră. Ar fi pus să le împărtășească și altora ceea ce face, ceea ce știe, ceea ce învață.

Până ce se va întâmpla asta, l-am rugat eu să îmi devină sfătuitor. Și să îmi facă niște mărturisiri despre:

 

Curaj

În anii `90 am făcut trei ani cursuri de tehnolog agro-chimic. Apoi, m-am dus la directorul liceului din oraș, știind că are nevoie de oameni. Mi-a spus că mai erau candidați pentru postul pe care îl vizam. Nu aveau școală, dar aveau altceva! Și a tăcut – semnificativ. M-am întors și am plecat.

Apoi, am început cursuri postliceale la Litere, în Baia Mare, la un institut de 3 ani. Am făcut practică pedagogică, am fost și suplinitor, dar nu mi-a plăcut. Eram foarte tânăr și aveam impresia că ceea ce transmit eu nu ajunge la copii. La un moment dat, m-am mutat de la profesori la învățători. Și, lucrând cu copiii mici, mi-am dat seama că acela este drumul meu.

După ce am terminat școala, nu m-am angajat imediat, în învățământ, pentru că îmi era frică. Întâi, am lucrat într-un bar. De ce mă temeam? La orele de practică de la institut, mereu aveam pe cineva lângă mine: învățătorul clasei, profesorul de practică pedagogică, o întreagă comisie…

Urma să rămân singur cu copiii și îmi era teamă că nu am să fac față, conștient fiind că în clasă nu se petrece exact ce în scria în cărțile din care am și învățat.

Apoi, într-o bună zi, m-am gândit să încerc să predau. Să văd ce se întâmplă. Mi-am spus că, dacă nu mă voi descurca, voi renunța la meserie. De atunci, nu m-am mai oprit.

Anul acesta am absolvit Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar, la Arad. Am luat 10 la lucrarea de licență. Au fost doar două note maxime, în facultate. Una – a mea.

 

Perseverență

Întâi, am lucrat doi ani la Cuceu, un sat din apropiere de Jibou. La școală mergeam dimineață și nu plecam de-acolo înainte de 5-6 după-amiază. Atunci am prins elan, căci am lucrat cu niște copii alături de care aveam impresia că pot să fac orice. Pe unul dintre ei l-am dus, doi ani, la un logoped, în Jibou, fără știrea părinților. Cu orice risc. Copilul nu vorbea deloc. Făcea doar ca un cocoș. La sfârșitul clasei a patra, după ce acesta făcuse progrese vizibile, le-am spus părinților adevărul, rugându-i să îl lase să continue ședințele de logopedie. Au fost de acord.

Am avut un post la 11 kilometri de Jibou. Rezonabil, nu? Da – dacă din acești kilometri nu ar fi trebuit să fac, pe jos, 5. Și la dus, și la întors. Fie iarnă, fie vară. Dar nu am lipsit nicio zi de la serviciu, în acel an.

Altădată, ca să merg într-alt sat în care lucram, porneam din Jibou la ora 5 cu un autobuz. La 6 ajungeam aproape de destinație. Dar, până la școală, trebuia întâi să străbat un lan de porumb. Apoi să trec Someșul. Peste apă nu era niciun pod. Ce-mi rămânea de făcut? Băteam într-un gong de pe mal, să chem barcagiul care mă trecea dincolo. Prin ceață. Și, de multe ori, prin furtuni. În prima zi de școală a plouat cu găleata. Pornisem de acasă îmbrăcat elegant. Cu un impermeabil lung peste costumul călcat la dungă. Cu pantofii lustruiți. Imaginează-ți cum am ajuns la festivitatea de deschidere a anului școlar, după ce am trecut prin porumbul ud, după ce am stat pe malul mocirlos, așteptând barca și după ce abia-abia am trecut Someșul, prin vânt și prin ploaie.

La Jibou m-am titularizat în urmă cu 7 ani, când s-a pensionat o învățătoare. A fost un concurs de dosare. Iar pentru acest post am fost nouă candidați.

 

Dedicare

Îmi place cum miroase școala. Și clasa mea. Simt, acolo, prezența fiecărui copil. Sunt zile în vacanțe când merg la școală numai pentru că mi se face dor de aceste lucruri. În timpul anului, dacă intru de dimineață la ore, uneori stau și până la ora 10 seara. Rămân să îmi pregătesc materialele pentru a doua zi. Nu uita că am 36 de copii în clasă…

 

 

Bani

Când vine vorba de meseria noastră, mai toți se gândesc doar la bani. Și eu mă gândesc – când îi primesc, când constat că nu îmi ajung și când, pe moment, mă enervez. După aceea, uit de ei.

 

Secretul meseriei

Ce cred eu că e bine să faci la clasă? Să urmezi strict programa școlară. Începând cu clasa pregătitoare, care e cel mai frumos an din clasele primare. Dacă îi câștigi atunci pe copii, sunt ai tăi pe viață.

Clasa pregătitoare înseamnă joc și veselie. Că noi exagerăm și facem mai mult decât este prevăzut în programă – e adevărat.

I-ai văzut în poze cât de fericiți erau copiii din clasa mea – în pregătitoare? Ei învățau, atunci fără să își dea seama că îmi făceam meseria. Nu a lipsit nici măcar unul de la ore, în tot acel an. Câțiva au venit la școală bolnavi, cu siropul în geantă, cu comprese – pentru că nu au vrut cu niciun chip să stea acasă.

 

Autonomie

Când am aflat câți copii voi avea în clasă, m-am temut că nu am să îl văd pe fiecare. Ce soluție am găsit? I-am învățat să muncească pe grupe. Îi dau fiecăruia din grupă responsabilități. Îi ajut doar pe cei care au nevoie. Mai apoi intervin colegii, care își transmit informația de la unul la altul. Copiii dau explicații foarte bune,  foarte accesibile.

În plus, îi încurajez mult să lucreze individual, după care să se verifice unul pe celălalt. Iar dacă au nevoie de ajutor, îi îndemn să mi spună.

I-am învățat să ceară ajutor…

 

Teme 

Singura temă pe care le-am dat-o copiilor până acum este să citească – povești alese de ei, ziarul, Biblia, diferite cărți pe care li le recomand. De luni până luni. La fiecare început de săptămână, vorbim despre ceea ce citesc.  

 

Smerenie

Dacă ei mă întreabă ceva și eu nu știu ce să le spun, îi rog să mă ajute, căutând împreună răspunsul – pe internet, în cărți. Găsim informația, o clarificăm, o explicăm celorlalți.

Dar știi ce am mai făcut cu copiii?

Câteodată i-am nedreptățit – voit – la notă. Le-am dat intenționat un calificativ mai mic decât cel meritat. Ca să-i provoc să îmi spună că nu am fost corect, dar să și explice DE CE am greșit. Așa, pe lângă faptul că se autoevaluează, câștigă încredere în ei înșiși. Învață să ia atitudine. Să nu stea cu capetele plecate, atunci când vine vorba de un drept al lor.

Când le aduc evaluările, îi las să și le compare. Apoi pun baremul pe tablă și îi rog să se verifice. Ei observă erorile mele și  vin, pe rând, la mine. Îmi explică ceea ce au greșit, iar eu îmi cer scuze, corectez greșeala și le dau nota meritată.

Astfel ei își dau seama că și noi, adulții în care au încredere totală, greșim. Că important e să îți asumi greșeala, să o îndrepți, să îți ceri scuze.

Pe cei care nu îndrăznesc să spună că i-am nedreptățit, îi chem să vorbim separat.

Am pățit – o singură dată – și situația inversă: ca un copil să îmi spună că i-am dat un calificativ mai bun decât merita.

Era un băiat dintr-a IV-a. Nu terminase în clasă o compunere, deci a continuat-o acasă. A doua zi, am ascultat toate textele (aveam, pe atunci, mai puțini în clasă) și i-am întrebat pe copii care a fost cel mai reușit. Toate privirile s-au îndreptat spre acel băiat. L-am felicitat, i-am explicat că am sesizat în compunere unele cuvinte cam dificile pentru vârsta lui și am dat să îi pun un FB în catalog. Atunci a început să plângă și m-a rugat să nu fac asta, pentru că mama îi scrisese povestea.

Și-a refăcut textul, într-o pauză. Îmi amintesc și acum foicica lui, plină de lacrimi. Și faptul că a făcut o compunere extraordinară, din care mi-au rămas în minte două enunțuri:  „Bunica mea are părul ca cabanosul.” I-am explicat, desigur, care e diferența între abanos și cârnat… Și încheierea: „Mi-ar plăcea tare mult să fiu un baston, ca să îi fiu sprijin bunicii…”

 

Copii cuminți

Obișnuim să dăm, întâi, vina pe copii, pentru stările apăsătoare de la școală. Dar, de fapt, vina e a noastră: dacă elevii nu sunt „cuminți”, înseamnă că nu ne-am adaptat destul  nevoilor lor. Mă gândesc întotdeauna că cei mici sunt nevinovați și neștiutori. Iar copilul care face multă zarvă la ore îmi cere atenție. Și îmi arată că la el nu am ajuns în ziua aceea, cât trebuie.

Când am un copil neliniștit, îl rog să meargă în locul cu plante, pe care l-am amenajat în clasă. Și să stea  un timp printre flori. Ia din frumusețea și din liniștea lor!, îl îndemn.

 

Câștigurile sale

Ce câștig, făcând toate acestea?

Umblu drept pe stradă…

(Am zâmbit, amintindu-mi de mersul imperial pe care i-l știu, din copilărie…)

 

Câștigurile copiilor

Îi provoc să întrebe. Să fie curioși.

Îi mai învăț:

blândețea,

seriozitatea

respectul față de reguli.

Îi învăț să facă un lucru de la cap la coadă.

Să îi asculte pe ceilalți.

Să fie ordonați.

Să conștientizeze că suntem diferiți, dar că fiecare are ceva bun.

 

Noroc

– Ce norocos ești! Ce clasă ai! îmi zic unii, când îi văd pe copiii din clasa mea și când le zăresc licărirea din ochi.

– Sunt norocos că muncesc! le răspund eu…

 

Ioana Revnic

30/#100denume

Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!

L i k e   u s !