Masthead header

Prima lecție  

Când am vacanță la facultate și revin la Chișinău, încerc de fiecare dată să ajung în anumite locuri la care țin – și cred că voi ține întotdeauna – cu un amestec intens de nostalgie și recunoștință, cu bucuria că am trecut pe-acolo, cu gândul limpede că n-aș vrea să-mi imaginez viața mea în lipsa lor. Unul dintre ele este Liceul „Prometeu” (considerat de mulți cea mai performantă școală din Republica Moldova), pe care l-am absolvit în 2016. Îi revăd la poartă pe paznicii agreabili, cu care – în pauze, sau după ore – aveam conversații consistente despre presa autohtonă, mai ales cea culturală. Întâlnesc apoi foști colegi care au crescut frumos și profesori cu care abia aștept să stau de vorbă, așa că intru neîntârziat în cancelarie. Mi-ar fi cu neputință să povestesc aici despre un singur cadru didactic de la „Prometeu”; de fiecare dintre aceștia mă leagă experiențe numeroase și importante, suficiente pentru o carte întreagă.

Am, însă, un profesor despre care pot vorbi fără grija că i-aș nedreptăți pe ceilalți. Nu-mi amintesc prima noastră întâlnire (poate cea mai importantă, ar spune unii). Fundamental e c-am trăit-o. Și mi-a fost povestită –  bine – de mai multe ori.

Înainte să încep școala, eu nu am mers la grădiniță, ci… la facultate. Și nu orice facultate – Facultatea de Drept a Universității de Stat din Moldova. Nu împlinisem cinci ani când, pentru că nu puteam rămâne singur acasă, am început s-o însoțesc pe mama la prelegerile și seminarele de Drept al Comerțului Internațional. Stăteam de obicei în primul rând, iar uneori pe un scaun chiar în fața catedrei, alături de doamna conferențiar căreia, desigur, nu îndrăzneam să-i întrerup orele. Aveam în față un caiet – cum altfel? – studențesc și un Wolkswagen Beetle alb („broscuță”), cam cât pumnișorul meu strâns.  Din când în când, mă ridicam în liniște și umpleam tabla cu adunări interminabile și nerezolvate (absolut ingenuu, căci despre Gauss aveam să aflu câțiva mai târziu), desenam – cu aceeași candoare, fără conștiința modelului – à la manièrede Miró, fericit că aveam crete de ne-nu-mă-ra-te culori. Se întâmpla și să scriu termeni-cheie din materia de seminar sau de curs; ca ieri mi-aduc aminte cum decoram, pe o tablă verde, ca de brad, literele din INCOTERMS. Cum, să-mi întrerup misiunea doar pentru că, pe lângă prelegere, studenții aveau la dispoziție și un suport scris al cursului?

Mama a făcut doctoratul la Universitatea din București. Din fiecare deplasare în Micul Paris îmi aducea, pe lângă dulciuri, și cărți cu povești care, alături de „Albinuța” lui Grigore Vieru și a lui Spiridon Vangheli, erau… jucăriile mele preferate. Pe la trei, patru, cinci ani, mă atrăgeau ilustrațiile, înlănțuite și dezvoltate în mintea mea – ca-ntr-un film cu desene animate pe care l-aș putea privi cu plăcere și azi – când mama îmi citea înainte de culcare. Aveam, în zorii vieții, încă o mostră timpurie de limbă română frumoasă, bogată. Încă una, căci din primii ani mi-am dat seama de privilegiul de a crește într-o familie de intelectuali (și nu oricum, ci deosebit de afectuoși). Acelor texte după poveștile fraților Grimm și ale lui Hans Christian Andersen le datorez și o primă înțelegere a cât contează eufonia lecturii (firește, lecția lui Flaubert despre le mot juste aveam să o aflu peste ani buni).

Un pic mai târziu, dar tot înainte încep școala, mama mi-a citit cartea lui Michael Harts, 100 de personalitățidin toate timpurile care au influențat evoluția omenirii. Odată cu această lectură, mi-am descoperit (și m-am lăsat acaparat de) pasiunea pentru istorie, încât, în locul unor nemuritoare cărți ale copilăriei am preferat fără drept de apel Viețile marilor compozitori de Harold C.Schonberg (la care și azi revin cu drag și care nu ar putea lipsi din lista cărților de care aș refuza să mă despart până și pe o insulă pustie).

De la mama am mai învățat lecția răbdării și a consecvenței, calități pe care le-a probat din plin – să dau doar un exemplu – cât timp a lucrat la cea mai recentă carte a ei, un Tratat de Drept al Comerțului Internațional numărând 888 de pagini. 

Cu o emoție aparte – îmi vine greu să-i găsesc numele – mi-aduc aminte săptămâna în care, după ce-am fost operat de urgență, mama mi-a fost permanent alături, în spital. Aveam 9 ani. Cu o zi înaintea intervenției care mi-a salvat viața, mama aflase că e însărcinată a doua oară.

Împreună cu foarte bunul meu tată, mama i-a găsit surioarei mele un nume-capodoperă, până astăzi unic în Republica Moldova: Lorelia. Un nume pe măsura omului fascinant care crește în familia noastră și căruia mă bucur nespus (literalmente: mai mult decât simt că o pot spune) să-i fiu aproape.

Pe 24 august, când, între alții, s-au născut Regele Ferdinand al României, Jorge Luis Borges și Jean Michel Jarre, eu îi doresc mulți ani tot mai buni mamei mele, cu sănătate, putere și noi împliniri. Conștient de limitele modeste ale acestui text, mi-ar fi plăcut să-i pot aduce mamei – dar și tatălui meu, și familiei în general – un omagiu comparabil cu valoarea lui Ferdinand I în istoria României, a lui Borges în istoria literaturii și a lui Jarre în istoria muzicii. 

Mama mea, Lilia

Cum spuneam și într-o scrisoare (electronică, e-adevărat) către un om pe care-l admir sincer atât pentru modelul de excelență profesională, cât și pentru generozitate și optimism – simt că nu le pot mulțumi îndeajuns părinților mei, și noblețea lor e lecția cea mai importantă pe care mi-o dă viața.

Vasile Gribincea

29/#100denume

Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!

Vasile Gribincea este student la Facultatea de Litere a Universității din București. În anul 2016 a fost distins cu Premiul Național pentru Tineret, în Republica Moldova. Aflați mai multe despre Vasile Gribincea de AICI  sau de AICI

L i k e   u s !