Masthead header

Amita Bhose, sora mai mare a lui Eminescu

Prima întâlnire…

… cu Didi (Amita Bhose) a fost într-un amfiteatru al Universităţii Bucureşti, în toamna anului 1984. Uşa s-a deschis în timpul unui curs şi o doamnă îmbrăcată într-un sari elegant s-a apropiat, încet, de catedră. Dintr-odată parcă am intrat în alt timp, prezenţa ei printre noi părea ireală. Putea avea 35 de ani dar la fel de bine 55. Era distinsă, se mişca lent, cu graţie, iar glasul ce rostea cuvintele într-o română perfectă era cântat ca o melodie. Deşi ne aflam sus, în băncile amfiteatrului, părea că ne domină prin prezenţa-i nobilă. Ne intimida dar ne şi fascina în acelaşi timp.

S-a prezentat şi astfel am aflat că în fiecare sâmbătă limba lui Rabindranath Tagore, bengali, era predată chiar de o vorbitoare nativă. Sanscrita, civilizaţia indiană erau şi ele cursuri facultative dar învăţate temeinic de către cei care alegeau să cunoască universul atât de fascinant al Indiei. India era atât de aproape… Şi de atunci mi-a fost şi îmi este aproape, deşi fizic nu am ajuns niciodată în ţara Mahabharatei. Curios, nici nu simt nevoia, poate pentru că am cunoscut India prin acest mesager al ei unic.

Acest mesager unic mi-a schimbat viaţa. Am cunoscut nu numai o lume la care doar în vis puteam ajunge în anii aceia ai comunismului, dar mai ales un OM cum n-am mai întâlnit de atunci. De la Didi am învăţat – şi nu numai eu – disciplina unei materii, seriozitatea, dragostea pentru limba lui Tagore. Niciodată nu spunea că nu are timp pentru noi, discipolii săi. Era o onoare şi o bucurie să o însoţim pe drumul spre casă sau să răspundem invitaţiei de a bea o cană cu ceai. Ne răspundea întrebărilor, ne corecta traducerile, ni le trimitea apoi prin poştă în colţurile de ţară în care ne aruncaseră repartiţiile guvernamentale. Veneam însă cu toţii s-o serbăm pe 9 februarie, când ne gătea mâncare indiană şi râdeam de neîndemânarea noastră de a lua cu mâna orezul din farfurie.

Visul său a fost să creeaze specialişti care să-i continue munca. După Revoluţie a crezut că acest lucru va fi mult mai uşor, fiindcă dispăruse cortina de fier. Paradoxal, nu a fost aşa. Manevrele mârşave au reuşit s-o îndepărteze şi s-o înnegureze. Doi ani le-a ţinut piept aproape singură, era însă prea mult chiar şi pentru un spirit luptător ca al lui Didi.

Cu seară înainte de a muri, am vizitat-o la spital. A doua zi urma să fie operată. Cea care-l tradusese pe Eminescu în bengali, care făcuse numele României cunoscut în India, era pe un pat de spital banal, într-un salon. Medicii nu-i ştiau renumele, probabil au crezut că e o refugiată. Ultimele sale cuvinte au fost: „Ia-mi te rog ochelarii şi pune-i în geantă, nu vreau să se spargă. Ne vedem mâine”. Privirea ei blândă m-a condus până la uşă. Nu aveam să ne mai revedem niciodată.  

Aş vrea acum, în faţa unei căni de ceai, să o aud râzând şi povestindu-mi planurile ei. Să mă minunez, ca de fiecare dată, că poate bea ceaiul fierbinte, fierbinte. Aş vrea să-i aud glasul cântat, să-i aud vocea pe care nu am uitat-o. Au trecut 26 de ani de când a plecat, şi, oricât de banal poate suna, Didi e în inima mea pentru totdeauna.

***

„Am fost acuzată pentru că am iubit România. Îmi recunosc “vina”. De dragul culturii române, cu dorinţa de a întemeia o şcoală serioasă de indianistică, m-am stabilit aici. Dacă am vrut să împart soarta poporului român, am suferit de frig, foame şi frică alături de el. Scriam cu mâna în mănuşă, umblam după lumânări pentru serile fără curent, aşa cum făceau mulţi”. (Amita Bhose – 1992)

Cu mai bine de jumătate de secol în urmă, în 1959, Amita Ray (ulterior Amita Bhose), o indiancă de 26 de ani, punea piciorul pentru prima dată pe pământ românesc. Nu văzuse niciodată zăpadă şi despre ţara în care-şi urmase soţul, inginer geolog, venit la specializare pentru doi ani în România, nu ştia mare lucru. Fotografia făcută pe peronul unei gări de munte, un an mai târziu, ne arată profilul unei femei frumoase şi hotărâte şi privitorul poate presupune impresia puternică pe care o făcea asupra lumii în care tocmai poposise. La acea vreme, absolventa Facultăţii de chimie, fizică şi matematică a Universităţii din Calcutta, membră a unei familii cu tradiţie culturală şi ştiinţifică  nu-şi imagina nici măcar o clipă că acea întâmplare a destinului care a adus-o într-o ţară îndepărtată avea să-i schimbe total viaţa.

India, cucerită de români

Pentru a se familiariza cu mentalitatea, spiritualitatea poporului român, Amita Ray se înscrie la un curs de limbă şi literatură română iar în paginile unui manual şcolar descoperă poezia „Ce te legeni…” care, aşa cum va mărturisi, o captivează „pe loc”. A fost dragoste la prima vedere. Reîntoarsă în India, debutează în presa locală cu articolul Rabindranath în România, apărut în cunoscuta gazetă literară Desh (Ţara) şi începe să publice articole în bengali şi engleză despre cultura Indiei sau cultura şi literatura română, din care face şi traduceri. De-a lungul anilor i-a tradus în bengali pe Mihail Sebastian, Sadoveanu, Caragiale, Sorescu, Zaharia Stancu, Al. Mirodan, piesele acestora fiind jucate pe scenele teatrelor din Calcutta. Cu o modestie pe care doar spiritele mari o au, a considerat întotdeauna ca fiind o cinste faptul că este prima traducătoare din limba română în bengali, limba lui Rabindranath Tagore  şi prima traducătoare a lui Eminescu în spaţiul cultural asiatic. Totodată, tot graţie Amitei Bhose, prima limbă indiană în care s-a tradus din literatura română a fost tot bengali. Fără un dicţionar român-bengali (dicţionar care nici acum nu există, ci doar un dicţionar bengali-român, cuprinzând sute de pagini scrise de mâna sa şi a studenţilor săi, spre a fi multiplicate în tipografia Universităţii, aceasta nedeţinând la acea vreme caractere bengaleze), cu un dicţionar român-englez care-i comunica prea puţin, Amita Bhose a pătruns totuşi în profunzimea enigmatică a literaturii române datorită iubirii pentru această ţară. Şi pentru Eminescu, a cărui traducere în bengali „n-a reprezentat un experiment artistic sau un exerciţiu lingvistic: ea a constituit o experienţă spirituală, o trăire lăuntrică, pe care nu ştiu cum s-o definesc”. Eminescu: Kavita (Poezii) a apărut în 1969 şi lumea a descoperit, uimită, la un poet străin, idei şi sentimente atât de asemănătoare celor indiene. Iar mulţi au recunoscut în poeziile lui Eminescu sensibilitatea poetică a lui Tagore. Astfel, prin cele 35 de poezii traduse, Eminescu a cucerit, iremediabil, India.

„O personalitate puternică, în ciuda fragilităţii…”

Venise vremea ca Amita să cucerească România. După ce mai absolvă o facultate – Bengali-Engleză – , fondează asociaţii culturale şi activează în altele, scrie cărţi – În afara lumii cunoscute, jurnal de călătorie în România, este considerat cea mai bună carte despre o ţară străină – vizitează din nou România, de două ori, la invitaţia Institutului Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea şi pentru a participa la Congresul internaţional al traducătorilor. Între cele două vizite divorţează de soţul său (în publicaţii numele său între 1954-1971 este indicat ca Amita Ray) iar după a doua vizită în România se înscrie  la doctorat, la Facultatea de Limbă şi Literatură Română din cadrul Universităţii Bucureşti, alegând ca temă  Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu şi având conducător ştiinţific pe prof.dr. Zoe Dumitrescu-Buşulenga care va nota, la câţiva ani de la moartea sa: „Întâlnirea cu mult regretata Amita Bhose a constituit un moment cu totul singular. Începând de la prezenţa ei uşor exotică, de la silueta graţioasă şi mişcările delicate, dar sigure, până la ochii vii, pătrunzători, şi glasul cu modulaţii muzicale întrerupte din când în când de un hohot de râs care avea şi o imperceptibilă ironie, Amita sugera de la început o personalitate puternică, în ciuda fragilităţii ei. […] Calitatea umană, intelectuală şi spirituală şi, mai cu seamă, scopul venirii ei în România m-au făcut să o preţuiesc de la început.”

Un ungher de afecţiune

În România, Amita Bhose s-a întors în 1971 nu numai pentru Eminescu ci şi „ca să caut un ungher de afecţiune în mijlocul poporului român”, după moartea tatălui său. Dovadă că l-a găsit a fost nu numai faptul că de atunci şi până la moarte a trăit în România, dar şi că de bunăvoie a renunţat la avere, soţ, ţară, alegând să trăiască, ani buni, într-o cameră modestă de cămin studenţesc, cu un salariu în lei, de lector. Pentru România, din dragoste de Eminescu, a cerut domiciliu stabil aici, care i-a fost acordat după doi ani de hărţuieli şi întrebări jignitoare. Nu s-a lăsat descurajată. Îmbrăcată festiv în sari, pentru serbările organizate la Universitate, unde preda, numai în română, bengali, sanscrită şi civilizaţie indiană, sau îmbrăcată european, Amita Bhose îşi continua drumul unic în cultura română. A deschis un unghi inedit de perspectivă comparatistă între spiritualitatea română şi indiană, a stabilit amprentele filosofiei indiene în proza literară eminesciană, a stabilit textul Gramaticii sanscrite mici de Fr. Bopp tradus de poet şi rămas în manuscris. Eminescologii momentului i-au recunoscut valoarea şi au preţuit-o.

Discipoli în sensul sanscrit

Traducător, critic, exeget al textelor eminesciene şi nu numai, Amita Bhose a rămas în memoria multora şi ca profesor. Mulţi se înscriau la cursurile ei din curiozitate. Curiozitatea se transforma în pasiune şi studenţii îşi amintesc de momentele emoţionante de început când au redevenit copii, buchisind literele alfabetului bengalez sau sanscrit pentru a intra în lumea fascinantă a  Indiei. În ciuda statutului de cursuri facultative, rezultatele erau uimitoare: traduceri din literatura indiană, publicate în revistele de specialitate, spectacole susţinute în bengali, sanscrită, chiar şi punerea în scenă a unei piese a lui Tagore, jucată de studenţi. Mulţi dintre tinerii acelor ani dinainte de Revoluţie au avut rarul privilegiu de a fi discipoli în sens sanscrit al Amitei Bhose şi mulţi şi-au câştigat dreptul de a-i spune „Didi”, cuvânt care înseamnă, în bengali, „soră mai mare”. Totuşi, nu puteai rămâne la cursurile sale dacă dovedeai neseriozitate: privirea, dojana blândă şi severă totodată îl umpleau de ruşine şi pe studentul cu obrazul cel mai gros. Cu o deosebită putere de analiză, de muncă, traducea, ţinea cursuri şi conferinţe, elabora manuale şi dicţionare, scria articole şi studii comparatiste. Era un spirit viu şi ardea ca un foc. Corectă, exigentă, cu un umor fin şi ironică. Foarte caldă, totodată.

Valută pentru tăcere

Cu impostorii însă era de neclintit. Fiind singura care le putea dovedi impostura profesională, demontându-le aşa-zisele traduceri din sanscrită sau cursuri absolvite prin străinătate, pe hârtie, nu-i de mirare că aceştia au încercat să o determine să plece din ţară. Voalat, i-au oferit valută, ei, celei pe care banii o interesau cel mai puţin pe lumea aceasta. Nu ştiau că în India renunţase la câteva proprietăţi. După 1989, au găsit momentul odată cu instaurarea autonomiei universitare. Deşi multe universităţi din lume ar fi fost onorate să o aibă în rândul profesorilor, Universitatea Bucureşti nu a ştiut cum să-i desfiinţeze mai repede postul. Traducătoarea lui Eminescu, a lui Rabindranath Tagore, autoarea unui Dicţionar bengali-român, a unui Curs de limba bengali şi-a văzut postul scos la concurs, la un concurs unde nu numai că nu avea cine să se înscrie dar nici nu avea cine să-l conducă, profesional.

„Mai am un singur dor…”

După doi ani de umilinţe, timp în care s-a transferat la Institutul de etnografie şi folclor, după zeci de memorii fără răspuns, de aşteptări la uşile Ministerului Educaţiei, împreună cu sanscritişti renumiţi din India, veniţi în mod special să o susţină pentru a înfiinţa un Centru de studii indiene, trupul a cedat. Neştiută aproape, însingurată, a murit într-un spital românesc, pe 24 octombrie 1992, în urma unei operaţii nereuşite.

Ca o împlinire firească, deşi prematură, a destinului celei care, timp de 30 de ani a slujit cu devotament cultura română, urna cu cenuşă a Amitei Bhose a rămas în România, la dorinţa fratelui său din Anglia, regizor şi actor. Era sigur că aceasta ar fi fost şi dorinţa lui Didi. Cei care i-au adus un ultim omagiu au fost numeroşi, foştii săi studenţi veniţi din toate colţurile ţării luându-şi rămas bun şi recitindu-i “Mai am un singur dor”, poezia care i-a schimbat viaţa. Când ultimul vers s-a încheiat, deja lor le era dor de Didi. Didi care a ştiut atât de bine să traducă dorul eminescian în bengali, trăind într-o ţară pe care, aşa cum scria Zoe Dumitrescu Buşulenga, „a iubit-o poate mai mult decât mulţi români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei.”

Carmen Muşat-Coman, fostă studentă și colaboratoare

27/#100denume

Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!

L i k e   u s !