Masthead header

LAGĂRUL PIONIERESC

În toată sărăcia noastră din 1961, când Uniunea Sovietică nu mai avea pâine din grâu, când pentru o întreagă familie se dădea doar o singură porție pe zi – un boț din făină de soia, porumb și mălai cu coaja arsă, cu crăpături adânci ca râpile de pe dealul de lut – tăticul meu, a reușit să ridice după casă o hulubărie: patru pari de salcâm, șindrilă mucezită, scoasă de pe şopronul vechi, un zăvoraș ruginit de la portița din grădină, o plasă din sârmă împletită de el.

Tăticul avea o mare pasiune față de hulubi* de toate soiurile care au fost până acum și care vor mai fi de azi înainte pe fața pământului. Ne-a dăruit o bucurie în felul său, că noi, copiii, eram lipsiți de atenţie părintească din partea lui. El, fiind învăţător la clasele primare, se ducea la școală cu noaptea în cap ca să măture clasa, să spele geamurile de urmele lăsate de muşte, să toarne cerneală violetă în călimări, să curăţe cu peticuţa* tocurile murdare de cerneală, să schimbe peniţele îndoite care zgârâiau caietele. Apoi, după lecții, mai făcea și ore suplimentare pentru cei care au lipsit de la şcoală; iar seara, la lumina lămpii de gaz, cu creionul în mână, controla caiete până noaptea târziu – stația electrică din centrul satului cu un generator militar pe un motor de tractor dădea lumină numai până se întuneca de-a binelea.

În hulubărie se regăsea tot satul nostru – tăticul le dădea hulubilor prenume, nume şi porecle pe care le purtau oamenii din sat.

O hulubiţă cu pieptul pufos se numea Agafia lui Costia lui Andrii. O femeie cu suflet mare, cu șapte copii nevoiași, care ne aducea cu drag câte o cană cu borș de casă cu leuștean, o ulcică cu chișleag cu tot cu smântână. Această hulubiţă – Agafia, arăta mai îngrijită, mai curățică și mai sătulă parcă. Când mama s-a prefăcut că îi e oarecum rușine să primească daruri de la o gospodină mai nevoiașă decât ea, mătuşa Agafia a spus în voce tare, ca să auzim și noi, copiii: „Tătăticul vostru este învățător și, cu toate acestea, nu-i alintat de nimeni. Mâncați, mărogel, cu poftă!”

Atunci când tăticul se supăra pe cineva din săteni, pe cei care i-ar fi făcut vreun rău cumva, el se ducea la hulubărie ca la judecată. Popa Aristid, de pildă, a aruncat în râpă un sac de colaci mucegăiți și o căldare de colivă înăcrită – asta rău l-a mâniat.

El a prins hulubul care purta numele lui popa, i-a tăiat capul cu bărdița, l-a penit* și, fără nicio milă, l-a băgat în ceaunul fierbinte, cu ceapă și usturoi, ca să clocotească acolo până se va rumeni. Și a pus capacul.

Dacă vreun hulubaş arăta mai îngrijit, mai plinuț la corp – asta însemna că tata milueşte* vreun copilaş din clasa lui, care are notă bună la gramatică ori este un exemplu la purtare. Hulubași cu nume de copii erau vreo șaisprezece.

Mai deosebit la frumusețe era un hulub alb, cu o pană neagră pe aripă, cu o coadă ţeapănă și o creastă de armăsar. Acela îmi purta numele meu: Valeric.

Și surioara mea Galina purta numele său în cinstea unei hulubițe gingașe, cu ciocul roz, care tot timpul se oua acolo unde o apuca ouatul, că nu mai reușea să ajungă la cuibul său – în cale tot sărea câte un hulub îndrăgostit peste măsură și o călca obraznic, așa că îi sărea și puful de sub dânsa. Era frumoasă hulubița Galina, chiar și ciupită în creștetul capului.

Atunci când mama nu mai avea ce pune pe masă, tăticul îl scotea din hulubărie pe Valeric, îi șoptea ceva la ureche, că hulubaşul cela altfel nu înțelegea porunca decât prin șoaptă, și îl arunca în cer, unde zbura un stol de hulubi venetici care aveau misiunea de a racola hulubi din satul nostru pentru a-i duce de acasă la alți stăpâni de pe undeva, departe.

Valeric se avânta în nori. Văzându-l cum își desface aripile și se înfoaie în zbor, mă ridicam pe vârful degetelor de parcă aș fi zburat anume eu.  Sus, în bolta cerească, Valeric  se alătura stolului zburător, acolo se prezenta hulubiţelor străine, în ochii lor croia niște figuri deosebite cu rostogoliri peste cap – două înainte și trei înapoi – și,mândru, se pornea acasă însoțit de toate hulubițele frumoase. Ele veneau cuminți după el și intrau în hulubăria noastră gurluind* ca la cumătrie*.

Într-o duminică, Ivan Agafonovici – hulubul cu numele şefului secției de resurse umane de la Sovietul Sătesc, umbla gălăgios prin hulubărie, cu aripele lăsate în jos, foarte agitat, de parcă voia să spună ceva important, dar nu avea cui. Eu nu pricepeam despre ce duce vorba șeful de resurse umane și l-am chemat pe tata. Tăticul a venit împreună cu mama, a deschis ușița la hulubărie. Ivan Agafonovici cu aripile desfăcute i-a sărit pe piept și a început să-i ciupească palma.

– Pesemene, avem o veste…, a spus tata și m-a trimis să-i aduc lui Ivan Agafonovici o prăsadă* văratică, ca să-l servească cu ceva bunișor și să afle noutatea.

– Oare ce veste a mai adus curvarul ista? a sărit mama. Iar o să-ți spună că merg pe drum ca o lebădă nemăritată? Unde a mai văzut el oare lebede nemăritate prin fundul Rusiei?

– Nu știu ce veste o să aflăm, zise tata îngândurat, dar poate să fie și o veste bună. Vezi cum se frământă el?

Cineva a bătut la poartă, câinele a început să latre.

– Du-te şi vezi! mi-a spus tata.

Eu repejor am alergat spre poartă, am ridicat cleampa*, am tras portița şi am strigat:

– Tata, te cheamă un om!

– Opaaa… s-a îngrijorat tăticul.

În drum, în fața porții, stătea Ivan Agafonovici cu un caiet de inventariere subțioară și, văzând-o pe mama în spatele lui tata, i-a zâmbit cu plăcere. Apoi, bărbăteşte i-a întins mâna lui tata, a deschis caietul și a scos din el trei foițe – una roșie și două gălbioare. Toate aveau scris ceva cu cerneală albastră, aveau și câte o ştampilă pe ele.

– Tovarăşe Jereghi, Ivan Agafonovici vorbea respicat,cu voce joasă, cunoaștem starea materială a familiei dumneavoastră: nu aveți grădină, vacă, nici livadă nu aveţi. Noi înțelegem că și copiii învățătorului sovietic merită un compot din fructe în vacanța de vară. La ședința de azi s-a votat propunerea mea pentru a oferi copiilor dumneavoastră două foi* gratuite la lagărul pionieresc din Călărași, pentru iunie și iulie.

Ivan Agafonovici a mângâiat-o pe Galina pe cap şi a întrebat-o melodios :

– Îţi place compotul ?

– Da… a răspuns Galina sfioasă.

– Poftiți, vă rog, s-a bucurat Ivan Agafonovici, vă iscăliți aici! Cu degetul el a arătat lui tata un loc special în caiet.

Mama a icnit de bucurie, admirând iscălitură lui tata. Aceasta semăna cu un cap de hulub. Ivan Agafonovici a tușit în pumn, a înghițit ceva amar și i-a înmânat tăticului nostru hârtiuța roșie cu stema Moldovei Sovietice. Cu tonul schimbat, cât se poate de oficial, i-a adus la cunoştinţă:

– Comisariatul militar formează un batalion special din reprezentanții intelighenției republicane pentru pregătire militară. Iscăliți-vă aici… iaca aici. De două ori!

Ivan Agafonovici s-a adresat către mama ca un bărbat cu suflet blând de holtei:

– Dumneata, Feodora Nicolaevna, pune-i în valiză niște posmăgei* cu ulei și sare, că nu se anunță cât de lung poate fi drumul spre destinaţie. E secret militar. Eu, personal, cunosc direcția și distanța, dar nu am dreptul să divulg această informație. Pune şi doi-trei ciorapi spălați binișor, chiloți, ca să-i aibă bărbatul la îndămână.

Și, apoi, către tata:

– Să vă luați un caiet curat și un stilou cu cerneală. Se permite. Plecați pe trei luni de zile, dar asta rămâne între noi…

– Ooo-ff, Doamne…, a izbucnit un oftat al mamei şi ea a trântit portița în fața lui Ivan Agafonovici.

– Mâine la comisariat! a strigat peste poartă, supărat, Ivan Agafonovici. La șase zero-zero!

Tăticul se uita rătăcit la hârtiuțele colorate din mână, la mama cu ochii înlăcrămați, la mine și la surioara mea.

– Eu vreau compot! a zis Galina.

– Păi, haideți, îmbrăcați-vă, trenul vine pe la patru, a spus tata, Mergem azi, că mâine nu mai pot…

Eu cu surioara, sărind de bucurie, ne-am grăbit spre casă.

Tata a cuprins-o* pe mama cu grijă şi i-a vorbit încet:

–     Are planuri Ivan Agafonovici… Copiii la lagăr, eu la armată, tu rămâi acasă singură…

–     Iaca, ce prostii vorbești tu amu? N-ai văzut cum i-am trântit portița în nasul lui belit?

–     El cu nasul ăsta s-a făcut om de stat! Și acum puterea e în mâinile lui.

–     Și care-i puterea lui, mă rog, să se agațe de femei măritate?

–     Trebuia să mergi și să cânți la concertul lor ! Nu trebuia să refuzi.

–     Păi el a vrut să cânt în cor!

–     Puteai să ceri și un cântec-două ca solistă, dacă mergeai cu corul…

–     Cum să cânt eu „Trenule mașină mica”la Kremlin?

– Dihorele ăsta nu uită… O să ne chinuie și copiii, o să vezi… Trebuie să mergi cu corul la Moscova! – Amu? După ce au făcut atâtea repetiții fără mine? Drept că mai este o săptămână…

– Copiii vor fi la lagăr – hrăniți, spălați și îngrijiți… Când altă dată?

– Dap’ el a zis că o să ne fotografiem la Moscova, la mauzoleu!

– Cu toate femeile, nu numai cu tine!

– A-aaa…

La apus de soare, de la deal la vale ne ducea o cărare bătătorită, se auzea o goarnă suflată din răsputeri. Cu această chemare răgușită am intrat pe sub poarta unde scria moldovenește: ”Бине аць вен итын лагэр, дражь пионерь!”.

Tăticul ducea valiza cu hainele noastre, mama avea în plasă mâncare pentru noi, dacă ceva.

O femeie grasă cu o cravată pionerească la gât, cu insigna lui Lenin agățată pe sânul stâng, cu un tatuaj decolorat pe mână – un soare albastru cu șapte raze strâmbe, a primit documentele noastre și chiar s-a bucurat pentru mine și pentru surioara mea, că avem o copilărie fericită. Eu, cu treisprezece ani ai mei, am fost repartizat în detașamentul doi, surioara Galina – în grupul pentru mici.

La plecarea părinților ne-am așezat toți patru lângă tufele de cătină mirositoare. Tata a eliberat valiza de hainele noastre, le-a împărțit între noi, a închis valiza. Mama a pus pe iarbă măncarea adusă de acasă și jucăria Galinei.

A apărut un om cu un braț de crengi uscate.

– Bună ziua la dumneavoastră, a spus el cu blândețe. Ați adus copilașii la odihnă?

– Cum e aici? s-a interesat mămica.

– E de minune pentru copiii cuminți! Și pentru băeței, și pentru fetițe!

Tata a scos de pe gât aparatul de fotografiat ”Смена” și l-a rugat pe omul plin de bunătate să ne facă o poză, că aparatul este încărcat, el doar să facă câțiva pași inapoi și să apese pe buton. Omul a lăsat vreascurile, a scuipat în palme, le-a frecat una de alta, și a îndreptat aparatul spre noi.

– Iaca, o să aveți o amintire de la poarta raiului…, a spus el cu mândrie despre lagărul de poveste.

La careul de dimineață, după semnalul dat de goarnă, spre vârful unui brad, dezgolit de crengi și de coajă, a fost ridicat un steag cu capul lui Lenin. Ne-au anunțat solemn că detașamentul numărul unu pornește astăzi într-un marș turistic pe dealuri și câmpii, va merge pe muchia pădurii care adăpostea cândva haiducii luptători cu boierimea românească. Acolo vor bea apă din izvor, vor aprinde un foc , vor recita poezii din programul școlii și vor cânta cântece patriotice. Iar detașamentul nostru – numărul doi – va merge organizat la cules de cireșe.

În drum spre livadă o fetiță blondă mi-a zâmbit, așa că eu, pe loc, ca hulubul Valeric, eram gata să mă rostogolesc de două ori înainte și trei înapoi. Am poftit-o să culegem cireșe în același pom și fata, cuminte, a urcat după mine în copac. Ne-am așezat amândoi pe aceeași creangă. Eu i-am spus că este tot atât de frumoasă ca și mama mea, ea mi-a șoptit că seamăn cu taticul ei, pe care îl iubește foarte mult. Eu am uitat de cireșe și m-am lipit de ea ca să o pup pe obraz, dar, din neputință, am atins cu buzele gâtul ei gingaș și alb.

– Iată-i hulubașii unde s-au ascuns! a strigat de jos femeia grasă cu cravata pionierească. Jos! Jos amândoi, nemernicilor!

Eu am sărit primul, fata a coborât în brațele mele.

– Sveta! Tăticul tău este un om văzut* – muncitor de onoare la fabrica de ciment! Cum ți-ai permis tu asta?

– Eu n-am făcut nimic, eu mă țineam de creanga doar, să nu cad. Și nu am căzut…, a răspuns timid fetița.

– A-aa, potlogarule, femeia grasă m-a apucat de păr cu soarele albastru de pe mâină, te-ai folosit de slăbiciunea fetei și i-ai pătat onoarea în fața societății! Știi ce meriți tu pentru asta?

Femeia grasă m-a împins să merg în fața ei până la lagăr.

La careul de seară, în fața pionierilor a ieșit directorul lagărului, care șchiopăta și atunci când stătea pe loc, că avea o schijă în plămâni. După război el nu s-a mai întors de unde a venit, a rămas aici, fiind cinstit ca erou eliberator, ca veteran de război pentru apărarea Patriei.

– În rândurile noastre s-a străcurat o căpușă… Directorul umbla șchiopătând, cu mâinile la spate. O insectă periculoasă din Strășeni! a strigat el tare, de parcă careul era peste deal. Acolo, în cuibul lor de culaci, am fost rănit de ocupanții români în lupte crâncene pentru eliberarea Moldovei de sub jugul fascist! Acest dușman a reușit să se strecoare printre noi, ca să ne afecteze moralitatea noastră socialistă! S-a tupilit sub cravata pionierească, stropită cu sânge! Eu n-o să-l arăt cu degetul, ar fi o prea mare cinste pentru el! Să iasă singur în față pionierilor! Și noi vom decide care va fi pedeapsa lui meritată! Jereghi, doi pași înainte… marș!

Eu am ieșit desculț în fața careului, dar nu am spus nimic – îmi era rușine de fetița Sveta.

Femeia grasă a făcut un semn cu mâna tatuată și pionierul cu goarna subsuoară a coborât steagul.

A doua zi, până la răsăritul soarelui, eu și Galina, somnoroși, flămânzi și nespălați, cu hainele în brațe și în sân, că nu aveam unde le pune – tata a luat valiza la armată, am ieşit din curtea lagărului. Lângă poartă, omul care strângea crengile uscate de pe sub copacii din livada părăsită s-a apropiat de noi.

– Da copilița asta de cea avut de suferit? a întrebat el cu tristețe în suflet. Ce vină poartă ea pentru pupatul tău?

– E sora mea dreaptă.

– Asta – da…

Omul ne-a dat o mână de răsărită* și ne-a mângâiat pe cap ca pe copiii săi.

– Dacă mergeți mai repejor, nu scăpați trenul! a spus el și s-a apucat de lucru.

Trenul a sosit în gară, eu cu Galina am urcat în vagon. Nu ne-a întrebat nimeni de bilete, dar nici frică nu aveam de asta – noi știam să ne prefacem că plângem de durere și necaz.

Am ajuns acasă. Nu aveam chei și am sărit peste gard. Am deschis portița dinăuntru. Ograda era pustie.Câinele era legat și nu ajungea până la noi să ne lingă pe față. Atunci încă nu știam că mama e plecată la Kremlinul de la Moscova ca să cânte în cor, în costum național, un cântec de slavă luminii care vine de la Răsărit.

De gospodărie avea grijă bunica. Ea venea dimineața și seara, ca să aducă hrană și apă câinelui și hulubașilor noștri.

Nici sa intrăm în casă nu aveam cum. Cuminți, m-am așezat cu Galina pe prispă, ne-am lipit unul de altul și am adormit.

În somn am deschis ochii, m-am ridicat și am pornit spre hulubăria tatei de după casă. Prin plasa din sârmă, ca prin gratii, vedeam hulubașii noștri pașnici, care purtau numele sătenilor mei. Ca un stăpân pe satul nostru, gurluind supărat, umbla umflat în pene Ivan Agafonovici, de parcă voia să mai aducă o veste, dar nu avea cui să o spună. Mă uitam la el și în visul meu de atunci, undeva departe de mine, mi-am auzit vocea care șoptea încet în gol:

– O să-l tai. Dar nu-l mănânc. O să-l dau la câine…

Valeriu Jereghi

***

Citiți și alte texte de Valeriu Jereghi: Am vrut să mă fac președinte și Rușinea 

 

*Lagăr – tabără

Hulub – porumbel

Hulubărie – loc în care sunt ținuți și crescuți porumbeii

Peticuță – cârpă mică

A peni – a jumuli

A milui – a se arăta milostiv față de cineva

A gurlui (despre păsări) – a scoate sunete specifice

Cumătrie (cumetrie) – masă de după botez

Prăsadă – pară

Cleampă (clampă) – clanță

Foi (aici) – bilete

Posmăgei – posmagi mici; pâine uscată, tăiată felii

A cuprinde – a îmbrățișa

Văzut (aici) – apreciat 

Răsărită – floare de soare

*

Valeriu Jereghi (n. 1948) este regizor, scenarist, operator, producător și Directorul Centrului Național al Cinematografiei din Republica Moldova.

A câștigat numeroase premii la prestigioase festivaluri internaționale: Festivalurile Internaționale de Film din Salerno și Roma (Italia); Festivalurile de Film de la Mannheim (Germania) și Tesalonic (Grecia); Festivalurile Unionale de Film de la Sankt-Petersburg și Tbilisi, Kiev; la festivaluri desfășurate în Sant-Rafaele (Franţa), Costineşti (România) ș.a.

Cooproducţia Şi va fi… (România, Rusia), regizată de Valeriu Jereghi, a fost selectată pentru programul oficial la CANNES-93, la secțiunea «Un certain regard».

Un alt film al lui Valeriu JereghiArrivedercia obținut 15 premii la festivaluri prestigioase din Rusia, Ucraina, Austria, Italia și România. O proiecție a acestui film a avut loc la Bruxelles, în Parlamentul European.

Ultima realizare cinematografică a acestuia este scurtmetrajul Milika, o coproducție Franța, Polonia și Republica Moldova.

 

L i k e   u s !