Masthead header

Tot ceea ce trebuia să știu, ca să fiu om

Se spune că viața noastră este marcată de o serie de întâlniri. Desigur că cea dintâi și cea mai importantă a fiecăruia dintre noi este cu mama. Dacă, după aceasta, avem ocazia unor alte, mai multe sau mai puține, întâlniri care ne marchează, ține probabil de noroc, de destin, de ceea ce fiecăruia în viață îi este menit.

La modul ideal, multe dintre aceste întâlniri le avem în prima parte a vieții și se leagă de fiecare dintre dascălii noștri.  Am avut și eu parte de șansa de a întâlni mulți oameni care mi-au marcat devenirea profesională. Dar între ei se detașează un dascăl anume, o profesoară, un om care m-a făcut pe mine omul care sunt. Un nume care înseamnă enorm în toată construcția mea umană și profesională.

E vorba de doamna profesoară Rodica Trîmbițaș.

Cinci ani de liceu pedagogic mi-a fost profesoară de limba română, literatura română, literatura pentru copii, metodica predării acestora. Și chiar dacă poate ar mai fi materii de adăugat în această lungă listă, tot nu ar cuprinde decât o mică parte din tot ceea ce a fost pentru mine doamna profesoară.

A fost omul care m-a învățat tot ceea ce trebuie să știu ca să fiu om.

A fost modelul, a fost ținta și a fost tot ceea ce, în mintea mea, un dascăl trebuie să adune, ca să lase urme și urmași.

Doamna profesoară a fost cea care m-a învățat să vorbesc românește, fiindcă într-o scurtă istorie personală care s-ar putea numi „Cum am învățat românește”, până să o întâlnesc pe dânsa se amestecau multe întâmplări legate fie de un sat în care români eram foarte puțini, fie de un altul în care din amestecul a vreo trei limbi s-a născut un neaoș grai ardelenesc.

Astfel că, poate ca o provocare pentru dumneaei, m-a învățat limba română cea adevărată…în liceu. Și m-a învățat atât de bine, cât să merg în ultimul an de liceu la Olimpiada Națională de Limba și literatura română și să și câștig un premiu. Și m-a învățat atât de bine, încât de atunci eu însumi am început să îi învăț pe alții, întâi pe copii, cărora din clasa întâi până în clasa a patra m-am străduit să le împărtășesc cât mai multe mari și mici minunății. Între ele, cea dintâi – limba română.

Și m-a învățat atât de bine, încât am făcut din limba română profesia mea, cariera mea și micul dar infinitul meu univers în care îi învăț pe studenții filologi cum să cinstească vechiul ritm al dorului și al basmului românesc. Sau, pe alți studenți (străini), cum să se apropie de această limbă  atât de dulce, dacă îți e maternă, dar atât de dificilă, totuși, dacă îți este străină.

Așadar doamna profesoară Trîmbițaș m-a învățat tot ceea ce aveam nevoie, ca să fiu ceea ce sunt. Ba mai mult decât atât! Odată ce am întâlnit-o pe dumneaei, multe lucruri am reușit să fac. Infinit mai multe decât dacă nu aș fi cunoscut-o.

M-a învățat să citesc: să îi citesc pe Blaga sau pe Preda și să rămână pentru mine, multe din rândurile lor, ecouri peste timp și viață.

Încă mai încerc și azi să cresc – așa cum m-a învățat – atâtea flori câte ar fi nevoie pe pământ să fie… Deși, tot doamna profesoară mi-a spus să nu cumva să fac asta…

Nici altele din cele multe pe care mi le-a zis nu le-am ascultat (printre ele – să nu mă fac profesor de română…). Dar nu pentru că nu am vrut (de altfel, nici nu aș fi îndrăznit să nu o ascult ), ci pentru că nu am mai putut.

Nu am mai putut, de exemplu, să mă dezbar de școală, de limba română; să mă las de citit sau chiar de scris.

Nici de dânsa nu am vrut să mă las sub nici o formă…și am reușit, fiindcă o vreme am devenit colegi la același liceu pedagogic.

Atunci, m-a învățat toate cele: de la cum să merg dimineața la școală și până la cum să fiu un bun coleg cu toți foștii mei profesori, cum să fac din clasa – casa mea, cum să nu fac niciodată în profesie compromisuri…

Și multe m-ar mai fi învățat și multe aș mai fi vrut să învăț de la dumneaei, doar că ei destinul i-a dat o lecție dificilă: cum să își trăiască boala și stingerea cu demnitate.

Mie, mult prea devreme, mi-a rămas atunci să învăț să mă despart de dânsa. Dacă asta am învățat, nu am putut însă până astăzi să o uit sau să nu îmi lipsească – la fiecare început de an, la fiecare text pe care îl scriu, la fiecare pas pe care l-am făcut de când dumneaei nu mai este. Îmi lipsește atât de mult, că nici tot ceea ce de la dânsa am primit nu face decât să îmi ofere o eternă, dar slabă alinare…

Mă consolează uneori gândul că, oricum, în școala românească de astăzi nu s-ar mai fi regăsit, nu s-ar fi simțit bine.

Dar chiar și școala românească de astăzi, cu toate păcatele și neajunsurile ei, este un pic mai bună, fiindcă în ea lucrează zeci și sute de foști elevi ai doamnei profesoare Rodica Trîmbițaș.

Eu știu asta, noi – foștii elevi ai dânsei știm asta. Și dumneaei a știut tot timpul cât ne-a învățat – că așa va fi. Nu întâmplător, ne-a dorit mereu : „Să aveți elevi întocmai ca și voi!”.

Florin Cioban, 

prof. univ. dr. habil.

la Universitatea ELTE, Budapesta 

și la Universitatea din Oradea

23/#100denume

Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!

P.S. Nu am să atașez textului o poză a doamnei profesoare, fiindcă știu că dumneaei nu i-ar fi plăcut. Tot așa cum nu i-ar fi plăcut niciodată să îi aducem laude sau mulțumiri.

L i k e   u s !