Masthead header

Pityu

Vestimentația de Sherlock Holmes mi s-a părut – la prima noastră oră de pedagogie – demodată. Însă nu doar impermeabilul sau basca lui îmi aminteau de celebrul personaj al lui Conan Doyle. Ci și alura. Atitudinea. Sipca în care își vâra țigara. Capul cu oasele craniului proeminente. Buzele subțiri, ochii mijiți – care mă făceau să mă gândesc la detașarea (și înțelepciunea) unui șarpe.  Iar peste toate – umorul lui. Uneori, subtil. De cele mai multe ori – șfichiuitor.

Poveștile despre apucăturile lui, pe care unii “binevoitori” mi le spuseseră la începutul clasei a IX-a (dar de ale căror adevăruri îndoielnice nu aveam să mă încredințez NICIODATĂ), ah ! poveștile acelea mă făcuseră să îl privesc, la început, cu mari rezerve pe profesorul meu de pedagogie și psihologie din liceu, domnul Emil Cosma. Și cu frică.

Despre acesta, trei lucruri erau adevărate, totuși. Din TOT ce auzisem. Că era 1) incomod; 2) foarte inteligent ; 3) și fascinant.

Pe lângă că ne-a fost profesor, nouă, elevilor lui, ne-a fost și coach avant la lettre. Pentru mulți a fost un mentor. A fost un vizionar într-ale educației. Sunt sigură că, de-ar mai fi trăit azi, l-am fi văzut la televizor; sau la conferințe cu mii de mii de ascultători; ar fi avut cohorte de fani pe Facebook; și poate că ar fi adunat – cel puțin – o căruță de bani. 

Domnul profesor Emil Cosma nu a fost un supraom. Cunoscându-i curiozitatea, frenezia interioară și pofta de a trăi totul la turație maximă – îndrăznesc să presupun acum că nimic din ceea ce-i omenesc nu-i va fi rămas străin. 

Dar a fost un om și un profesor ALTFEL. La fel ca personajul din bancul pe care i l-am dedicat, la finalul clasei a XIII-a.

Ceea ce a însemnat dumnealui pentru mine am scris mai demult, în epistola de mai jos.

Îmi asum și acum – cu totul – fiecare literă.

Domnule profesor,

Încă râd de glumele pe care le făceaţi pe seama… mea. Ce-o fi un copil precoce? aţi întrebat odată la ora de psihologie, iar eu am ridicat mâna, să răspund. Colega noastră – aţi adăugat arătându-mă – ne va lămuri îndată, pentru că  ea (accent pe pronumele personal; apoi – scurtă pauză, cu subînţelesuri) a suferit de precocitate! Moment de glorie. Tăcere solemnă. Da, da! aţi continuat cu (prea) multă convingere. DA! A fost un copil precoce: mintea de la trei ani o are şi-acum…

Nu am uitat nicio istorisire din cele pe care le-am auzit de la dumneavoastră. Dintre toate, mi-a rămas cea mai dragă – aceasta: Era înainte de 1989, într-un Ajun de Crăciun – povesteaţi. Stăteam la coadă la benzină, pe un ger cumplit, alături de mulţi alţi oameni. Nu vorbeam nimic unul cu altul. Era fiecare izolat în sine însuşi. Ca să treacă vremea, ca să nu-mi mai fie frig, am început să recit în minte toate poeziile de Eminescu, pe care le ştiam. Versurile m-au însufleţit. M-au făcut să uit şi de iarnă, şi de însingurare. Au fost salvarea mea…

Nu am uitat cât de importantă era, pentru dumneavoastră, demnitatea. Credeaţi că omenia ar fi averea supremă. Că autenticitatea, creativitatea, rigoarea, seriozitatea, punctualitatea, libertatea şi asumarea greşelilor sunt nepreţuite.

Nu am uitat de câte ori ne-aţi somat să refuzăm mediocritatea. Ne-aţi cerut să vrem totul; să fim curajoşi; să nu ne lamentăm. Ne-aţi spus că e mai bine să greşim dintr-un exces de îndrăzneală, decât din prea multă prudenţă. V-aţi dorit să avem încredere în noi. Ne-aţi sfătuit să devenim centrul lumii, dar să ţinem seama că fiecare e centrul lumii sale. Ne-aţi îndemnat să facem ca lumile noastre şi-ale celorlalţi să se-nţeleagă.

Nu am uitat nimic din ce ne-aţi învăţat: că un halat soios ori nişte haine rupte nu-s uniforma pe care s-o porţi când rămâi cu bărbatul tău sau cu femeia ta, între cei patru pereţi. Ne-aţi explicat cum se poartă o conversaţie la telefon; cum se mănâncă – elegant, corect – puiul şi peştele; din ce fel de pahare se bea vinul alb sau vinul roşu; cum se oferă unui musafir o ceaşcă de cafea (numai şi numai cu farfurioara ei); de câte ori pe an se merge la stomatolog.

Îmi amintesc că ne-aţi rugat să nu apostrofăm niciodată doi tineri îndrăgostiţi care merg pe stradă ţinându-se de mână sau sărutându-se în văzul tuturor, căci iubirea are şanse de supravieţuire atâta timp cât sărutările şi-atingerile se-ntâmplă lângă noi (nu în spaţiile virtuale care ne-au devenit între timp refugii.)

La dumneavoastră mă gândesc, de-mi vine să intru-n pământ de ruşine, când sunt laşă, când capitulez din pricina comodităţii, când fac ceva de mântuială. Şi tot la dumneavoastră-aş veni întâi – val-vârtej – să vă împărtăşesc fiecare succes al meu: ca să-l aflaţi înaintea părinţilor mei şi să vă bucuraţi PRIMUL pentru mine.

Când am vorbit ultima oară la telefon, v-am întrebat prosteşte:  Ce mai faceţi?, cu toate că ştiam foarte bine răspunsul: eraţi bolnav. M-aţi anunţat râzând că o să… cam muriţi, ,,dar asta nu-i mare scofală”. V-aţi ţinut, ca de obicei, de cuvânt – cât v-am urât pentru asta!

Când am aflat că nu mai sunteţi, nu am vărsat nici măcar o lacrimă. Am refuzat să accept că aţi dispărut cu totul din lume. Că-n lupta dreaptă a ironiilor tandre în veci n-o să ne mai luptăm. Că nu mă veţi mai sfătui cum să fac – bine – cutare sau cutare lucru. Că nu veţi mai glumi pe seama mea – niciodată.

Au trecut, de atunci, mulți ani. De la un timp, am încetat să-i mai număr. Și, până la urmă, am hotărât să vă iert că aţi murit. Abia după aceea mi-am îngăduit a vă plânge.

P.s. Încă mi se mai face un dor sfâşietor de dumneavoastră…

Ioana Revnic

22/#100denume

Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!

 

Foto cover – AICI

L i k e   u s !