Masthead header

O luptătoare pentru adevăr

Își văzuse publicată cartea de interviuri „Cum să‑i învățăm pe copii Religia” și, împreună cu tinerii ei prieteni de la asociațiile studențești din țară, însetați după Cuvântul lui Dumnezeu, pe care nu‑L primiseră în anii de școală, a pornit o adevărată campanie de promovare, susținând conferințe continuate cu lungi discuții unde erau dezbătute probleme care se regăseau în carte ori îi frământau pe cei din auditoriu.

Mama Sica avea, în anul 1995, anul apariției volumului de care am amintit, 84 de ani. Însă, așa cum afirma cu vioiciune într‑un memorabil film pe care i l‑a închinat Sorin Dumitrescu, se simțea ca la patruzeci de ani”, gata să răspundă unui comandament al inimii, acela de a oferi totul țării sale și copiilor, către care i se îndrepta, întreagă, nădejdea.

Născută la începutul celui de al doilea deceniu al secolului  XX, la 14 iunie 1911, în Comuna Costești din Argeș, Anastasia Popescu, a traversat aproape un secol de viață deloc ușor, a cunoscut Marea Unire din anul 1918, două războaie mondiale și două răsturnări de lume – instaurarea comunismului cu tot ce a adus după sine în sensul deteriorării resimțite de însăși substanța ființială a neamului, precum și tumultul anilor `90, când românii încercau să se reconecteze la valorile culturale europene.

Mama Sica, așa cum o numeau toți cei apropiați, a înțeles că primul pas ce trebuia făcut era către școală, pentru a reface triada Școală, Familie și Bise­rică, iar întâiul său gând a fost să revină la catedra de care se despărțise abrupt, întâi prin imposibilitatea de a mai preda Religia, ca absolventă a Fa­cul­tății de Teologie din București, dată fiind reforma învățămân­tului din anul 1948, apoi, când a fost obligată să renunțe și la orele pe care le preda la alte discipline, prin pensionare.

Cei din preajma sa mărtu­risesc că nu și‑a pierdut însă niciodată nădejdea că va reveni la Catedra de religie, iar acest lucru s‑a petrecut în mod chiar miraculos putem spune, căci, îndată după căderea comunismului, Școala și Biserica s‑au întâlnit din nou, sprijinind Familia, care la rândul său a re­găsit calea către Sfânta Biserică.

Datorită marilor pedagogi pe care i‑a cunoscut și unei bune educații primite în familie, a păstrat o verticalitate și o dragoste de adevăr ireproșabile, chiar în ciuda unor momente deloc ușoare prin care a trecut, în mod deosebit în anul 1960, când nu doar ea, ci chiar soțul său și copiii au fost, la rândul lor, prinși în menghina politicii vremii.

În martie 1951, i s‑a deschis dosarul de urmărire de către serviciile de securitate ale vremii, iar ultimul raport poartă data de 24 noiembrie 1989. În acest răstimp de 38 de ani, a fost permanent urmărită, șicanată, iar copiii au avut, la rândul lor, diverse piedici în definitivarea carierei, pe care numai printr‑o tenacitate deosebită au reușit să și‑o construiască, să urmeze studii superioare și să le și termine.

După 1990, când s‑a dedicat cu toată fiinţa ei reintroducerii şi predării religiei în şcoală, a reușit să readucă pe băncile copiilor de atunci Abecedarul micului creștin și, așa cum am arătat, să își reia munca de profesoară de religie. Predând, dintru început, la Școala „Elena Văcărescu” din București, apoi la Grădinița Fundației „Preasfânta Fecioară Maria”, excepționala dăscăliță nu și‑a pus nici o clipă problema vreunei remunerații. Din mărturii ale cunoscuților, știm că puținii bani pe care i‑ar fi putut pune deoparte erau dedicați unei capele de școală. Nu este de mirare că Patriarhul Teoctist i‑a acordat cea mai ­înaltă distincţie a Bisericii Ortodoxe Române, „Crucea Patriarhală”, și dreptul de a predica în biserică, pe care, între doamne, numai Olga Greceanu le‑a deținut înaintea Mamei Sica. Modestia cu care a traversat anii vieții sale transpare și în felul în care a înțeles să primească această onoare: „I‑am spus și Preafericitului Patriarh că aceasta, pentru mine, nu este o zi de bucurie și de mândrie, ci de smerenie, pentru că mă va obliga foarte mult”.

 

Purta cu bucurie marama, îmbrăca ia cu mândrie și se autodefinea simplu: „…eu sunt o luptătoare pentru adevăr”. Și din această dragoste de adevăr sunt plămădite și principiile pedagogice ale profesoarei Anastasia Popescu, a căror modernitate este de‑a dreptul frapantă: „Dacă pedagogul n‑a reușit să‑și facă din copil un prieten, atunci pedagogia lui a dat greș” și esențial: „Un educator trebuie permanent să Îl aibă în fața lui pe Mântuitorul”. Este un program pe cât de succint, pe atât de complex, ai cărui legatari suntem, câtă vreme i‑am stat alături Mamei Sica, fie și numai pentru un timp scurt.

 

În Biserica Precupeții Noi, unde ne‑am luat rămas-bun de la Mama Sica, plecată la cer chiar la 14 august, în 1995, încă mai sunt enoriași care și‑o amintesc cântând la strană ori ajutându‑i pe cei care aveau nevoie de un suport: „Eu pot să țin post pentru tine, dragă!” Fără emfază, cu naturalețe, aproape de aproapele său, căci „dragostea nu cade niciodată”, așa a fost cea care a pornit către viața veșnică „pe podul de lumină al Maicii Domnului”, așa cum inspirat, ca întotdeauna, a comentat Sorin Dumitrescu, un apropiat al Mamei Sica și un permanent susținător al proiectelor educaționale ale distinsei profesoare.

Intransigentă cu sine și generoasă cu ceilalți, considerând meseria de dascăl o vocație, Mama Sica rămâne un chip exemplar în galeria slujitorilor Școlii românești, care numai alături de Familie și de Biserică își pot desăvârși menirea. 

Mona Șerbănescu, 

Fondatoarea Liceului Pedagogic „Anastasia Popescu”

și a Grădinițelor Arc-en-Ciel

21/#100denume

(Articol publicat și în Ziarul Lumina)

Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!

Sursa foto – AICI

Your email is never published or shared. Required fields are marked *

*

*

L i k e   u s !