Masthead header

Cum aș putea să îl uit?

Oradea 1995, o zi de octombrie, un curs…

Îmi plimbam creionul pe caiet şi privirea alternativ când pe pe chipul blând al bătrânului profesor, când pe tema muzicală pe care tocmai o scrisese pe tablă.

Mă îngrozea gândul că nimic, nici măcar cheia sol – într-o caligrafie nemaiîntâlnită – pe care o aşezase dumnealui la început de portativ, nu mă va putea ajuta vreodată să deschid universul armoniei pentru a-l explora aşa cum obişnuiam să fac cu tot ce-mi stârnea interesul. La un moment dat, parcă pentru a mă smulge din starea de disconfort, maestrul lansează provocarea: Care dintre voi îi ăl mai prost? Fireşte că am răspuns pe nerăsuflate, foarte sigură de adevărul profund al propriei afirmaţii: Eu. M-a trecut la tablă, am rezolvat tema şi aşa a început metamorfozarea mea dintr-o fată oarecare într-o  – vorba maestrului – băiată care, în iunie 2000, îşi finaliza studiile de licenţă cu lucrarea „Francisc Hubic – Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur”, coordonată de maestrul Tudor Jarda.

Aceasta n-a fost însă prima noastră întâlnire. La examenul de admitere, domnul profesor, membru al comisiei, mi-a inspirat suficient curaj ca să-l abordez pentru a-i mărturisi înaintea probei de interpretare – canto şi chitară clasică – incapacitatea mea de a interpreta la chitară o piesă clasică cu un grad de dificultate adecvat contextului, dat fiind că eram absolventă de liceu pedagogic şi am abordat instrumentul clasic cu doar două luni în urmă. În mod surprinzător, mi-a îngăduit să prezint un repertoriu format din ceea ce învăţasem la liceu.

*

Unul din foştii săi studenţi îşi aminteşte cu nostalgie cum înaintea primei lor ore de curs din anul II, erau toţi grămadă când… a intrat un moş în sală. Nimeni nu l-a băgat în seamă. O fi un bunic al cuiva… cine ştie? Bătrânul s-a dus la catedră, şi-a dezbrăcat sacoul ponosit, şi-a pus basca pe masă şi s-a aşezat calm. În gălăgia din sală s-a auzit doar: Eu sunt Tudor Jarda. În momentul acela, în sală s-a aşternut o linişte respectuoasă.

*

Acceptând să vină să predea la Oradea în ciuda efortului pe care-l presupunea un astfel de gest, fără să ţină seama de (dez)avantajele economice, dl. profesor Tudor Jarda a reuşit să impună anumite standarde aici, dar nu printr-o atitudine autoritară, ci prin exemplul propriu.

*

La Oradea, Tudor Jarda și-a susținut atât colegii, cât şi foștii studenți. După plecarea lui de la Facultatea de Muzică, unul dintre discipolii săi recunoştea că a rămas oarecum debusolat. Relaţia sa cu mentorul său a fost frumoasă. Discutau despre orice. Ultima dată i-a făcut o vizită la Cluj, cu un an înainte ca maestrul să ne părăsească pentru totdeauna. Dl. Jarda ştia că pe acesta nu-l susţineau aici nici colegii, nici lumea muzicală. El i-a dat încrederea să continue ceea ce făcea. Domnia Sa ştia din experienţă cât de greu e să supravieţuieşti atunci când toţi îţi sunt împotrivă şi financiarul primează. A avut dreptate. Au fost ani întregi în care a fost totul foarte greu. Cel mai bun sfat? Mergi înainte! L-a sfătuit să fie precum apa: să sape încet, dar cu perseverenţă până reuşeşte să-şi croiască drumul propriu.

Fostul student (Ovidiu Iloc, compozitor) confirmă acest lucru povestind: După cum afirma dl. Jarda, lucrurile mărunte care vin să-ţi închidă drumurile nici nu trebuie luate în considerare. Încrederea – aparţinând aceleiaşi familii lexicale din care face parte cuvântul „credinţă” – a fost şi este cea care te duce înainte. Această încredere a fost fundamentul relaţiei dintre noi. Mi-ar fi plăcut să petrec mult mai mult timp cu dumnealui. Nu atât pentru a asimila informaţie – pentru că aceasta este perisabilă, ci pentru a păstra acea legătură specială.

*

Cu toate că devenise încă din perioada vieţii un „mit cultural”, maestrul Jarda, distins prin hotărârea Senatului Universităţii din Oradea cu înaltul titlu de Doctor Honoris Causa, se comporta ca un tânăr student dornic să înveţe, să absoarbă tot ce se putea din jurul lui, un observator fin, fără ca aceeastă postură – de care era de altfel în aceeaşi măsură conştient şi dezinteresat – să-i influenţeze în vreun fel eul.

*

La ultima noastră întrevedere în grădina plină cu trandafiri a Domniei Sale mi-a spus privindu-mă duios şi cu o undă de… melancolie: Conţiu, … eu la susţinerea lucrării tale de licență nu voi putea să merg. Dar, cum tu eşti o băiată, ai să te descurci bine. Şi-apoi, după ce termini, ai să uiţi oricum de mine.

Ştia oare că mă voi încăpăţâna să păstrez vie amintirea personalităţii sale complexe şi controversate? Cum aș putea să îl uit?

Loredana MUNTEAN

#17/100denume

Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!

 

Loredana MUNTEAN este lector la Universitatea din Oradea. Are un doctorat în muzică, obţinut la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. Este pasionată de muzică şi este preocupată să împărtăşească frumuseţea şi armonia universului sonor cu toţi cei dornici să se bucure.

L i k e   u s !