Masthead header

Am vrut să mă fac Președinte

În 1956, în satul Strășeni, la prima noastră școala de după război, eram elev în clasa a doua. Școala era o casă veche acoperită cu șindrilă și stuh, avea multe geamuri, o curte mare cu troscot uscat ca după secetă, care era înșirat de la drum până la râpă. Altceva nu creștea nimic acolo, fiindcă stăpânii – o familie cu opt copii – au fost deportați și cred că, de frică, nu s-a mai prins de ograda asta nicio păpădie zburătoare.

În clasă era o sobă cu o pată neagră ca o sapă ruginită, o plită de fontă fără cercuri, plesnită în câteva locuri ca un păianjen. Pereții de lut cu pleavă și fără var absorbiseră în sine aburii din ceaun de-a lungul anilor. De aceea, încă dădeau miros de fasole fiartă și borș cu leuștean și de la asta, la toate cele patru lecții din zi, nouă ni se făcea foame.

Copiii veneau la școală cu mâncarea în trăistuță, pusă dimineața odată cu cartea de citire și cu două caieţele subțirele – unul cu dungi înclinate și altul cu pătrățele. Aduceau ce aveau acasă: o bucată de mămăligă caldă cu o ceapă crudă, un cot de pâine cu coaja în valuri rămasă de la tavă, o hrincă-două de pâine neagră din magazie, unsă cu untură sau cu magiun de prune ori presurată cu zahăr, un pepene verde, o pătlăgică coaptă.

Era unul Pavlic cu două bube pe față, care se ascundea în râpă sub crengi de cătină și, pe ascuns, mânca acolo jumări cu morcov curățit de coajă. Ceilalți copii, la recreația mare, cu bunul pe care îl aveau se împărțeau unul cu altul.

Odată, în timpul lecției, s-a auzit o motocicletă care s-a oprit la ușa școlii. În clasă a intrat gălăgios Președintele colhozului Dobrovolischii, zdravăn și asudat, cu o medalie gălbuie în piept ”За победу”. A deschis brațele și, cu vocea lui răgușită, vesel ne-a spus ceva în limba rusă. Noi am înțeles ca era ceva de bine. Învățătoarea s-a ridicat în picioare. Cu voce răspicată, ne-a tradus cu drag:

– Tovarășul Președinte al colhozul nostru ”Pobeda” a hotărât că de azi înainte toți școlarii, la recreația mare, vor primi câte o hrincă de pâine cu unt și câte un pahar de lapte cald!

Noi am sărit de bucurie și am strigat de fericire. Președintele s-a așezat pe scaunul învățătoarei pe care l-a tras mai aproape de prima bancă și părinteşte ne-a explicat cum o să trăim mai departe: noi, toți elevii școlii, în vacanța de vară, să nu mai umblăm brambura pe hudiți și râpi, dar să organizăm o brigadă școlară care va lucra în câmp la prins țistari, la strâns spice din urma combainului, la înșirat pe sfoară frunze de tutun, la întins aceste șiraguri pe gardurile noastre. Pe banii câștigați de brigada școlară prin munca patriotică, școala noastră moldovenească va avea pâinică și untișor de la stat, și lapte proaspăt muls în amiază la ferma de vaci și adus la școală cu bidonul în căruța colhozului. Și, dacă tot suntem școlari sovietici, când om cu om este prieten, tovarăș și frate, o să-i servim și pe elevii din școala rusă. Dar pentru asta fiecare din noi trebuie să scriem o cerere, ca să fim primiţi în brigada școlară.

– Știți gramatica? s-a interesat în șagă Președintele.

– Da, noi citim, scriem, facem și dictări, punem virgule! a raportat învățătoarea.

– Mă mândresc cu voi! ne-a spus Președintele. Generația voastră va trăi în comunism!

La plecare Președintele a ordonat învățătoarei:

– Aduceți cererile la Sovietul Sătesc, le dați în primire Evdochiei Agafonovna.

La indicația învățătoarei noi ne-am ridicat în picioare și am aplaudat care cum a putut.

În timpul recreației, cuminți, ne-am pus pe scris dictarea – primul document oficial din viața noastră. Apoi învățătoarea, mândră de noi, a strâns toate foiţele pe rând și s-a bucurat că suntem viitorii cetățeni ai Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, că pe merit vom deveni Octombrei, apoi Pioneri, iar mai apoi chiar și Comsomoliști.

Învățătoarea ne-a eliberat de la lecții și a dus în grabă cererile școlarilor la Sovietul Sătesc.

A doua zi învățătoarea în rochie nouă cu gulerașul horboțică a felicitat elevii care au fost primiți în brigada școlară în calitate de colhoznici. Apoi a tăcut cu ochii lăsați în jos și ne-a anunțat cu precauție:

– Din toată școala numai în clasa noastră s-a găsit un ”deștept”, care de pe acum, de pe băncile școlii, nu dorește munca colectivă. Dar la noi, ca să știți odată pentru totdeauna: cine nu lucrează – nu mănâncă!

Toată clasa a amuțit de frică. În plină tăcere învățătoarea a mai făcut câțiva pași mărunți cu fața spre fereastră și, ajungând în colțul clasei, a explicat situația alarmantă:

– Cererea lui Jereghi nu a fost aprobată de Sovietul Sătesc din motiv, că el a scris cu greșeli: ”Vreau să mă primiți în colhoz în calitate de… Președinte”!

Toți copii au izbucnit în râs, arătau cu degetul spre mine.

Am vrut să mă fac Președinte de colhoz și am rămas flămând…

Valeriu Jereghi

***

Citiți și un alt text, Rușinea, de Valeriu Jereghi!

Valeriu Jereghi (n. 1948) este regizor, scenarist, operator, producător și Directorul Centrului Național al Cinematografiei din Republica Moldova.

A câștigat numeroase premii la prestigioase festivaluri internaționale: Festivalurile Internaționale de Film din Salerno și Roma (Italia); Festivalurile de Film de la Mannheim (Germania) și Tesalonic (Grecia); Festivalurile Unionale de Film de la Sankt-Petersburg și Tbilisi, Kiev; la festivaluri desfășurate în Sant-Rafaele (Franţa), Costineşti (România) ș.a.

Cooproducţia Şi va fi… (România, Rusia), regizată de Valeriu Jereghi, a fost selectată pentru programul oficial la CANNES-93, la secțiunea «Un certain regard».

Un alt film al lui Valeriu Jereghi, Arrivederci, a obținut 15 premii la festivaluri prestigioase din Rusia, Ucraina, Austria, Italia și România. O proiecție a acestui film a avut loc la Bruxelles, în Parlamentul European.

Ultima realizare cinematografică a acestuia este scurtmetrajul Milika, o coproducție Franța, Polonia și Republica Moldova.

August 13, 2018 - 12:17

LAGĂRUL PIONERESC » Bunatate.ro - […] și alte texte de Valeriu Jereghi: Am vrut să mă fac președinte […]

L i k e   u s !