Criticul și istoricul literar Alex. Ștefănescu, autorul volumului Eminescu poem cu poem, al Istoriei literaturii române contemporane (1941-2000); al altor zeci de cărți; al câtorva mii de articole de critică literară, are vocația comunicării și vocația bucuriei: știe să se bucure de bucuriile altora, celebrează reușitele celorlalți și este dispus să împartă cu alții propriile bucurii. În plus, într-o lume (literară) fundamental egocentrică, el este înzestrat cu o generozitate ieșită din comun.
Din generozitate, în urmă cu câțiva ani a acceptat să facem împreună un fermecător volum de convorbiri (publicat la editura ALL), pentru care îi sunt recunoscătoare. Există numeroase mărturisiri, în cartea noastră, despre anii săi de formare. Despre profesorii care i-au influențat – definitiv – destinul literar… Numele acestor mentori se alătură azi celor 100 de nume. (Ioana Revnic)
*
– Sunt multe de povestit despre studenţia ta. Nici nu ştiu ce să te întreb, întâi şi-ntâi. Cum s-a desfăşurat examenul de admitere? (…)
– (…) Tata a venit cu mine la Bucureşti, era înalt, puternic şi iradia o căldură sufletească care mă făcea să mă simt invincibil. (…)
La oral am luat nota 10 (s-a întâmplat şi ceva amuzant: tata i-a trimis mamei, la Suceava, o telegramă cu un enunţ de două cuvinte „Oral zece!”, dar pierzându-se pe drum o literă mama a primit straniul mesaj „Ora zece!”, care a făcut-o să creadă că ne-am ţicnit amândoi. La scris, la gramatică, era să stric totul, din cauză că m-am supraestimat. Ni s-a cerut să enumerăm şi să definim tipurile de propoziţii subordonate în frază, iar apoi să analizăm o frază complicată, dar perfect analizabilă, din Creangă. Ştiam totul foarte bine, dar, ca să mă remarc, m-am gândit să ilustrez – la prima parte a subiectului – fiecare tip de propoziţie printr-un exemplu nu improvizat de mine, ci extras dintr-o operă literară cunoscută. Ceea ce la început mi se părea simplu s-a dovedit a fi extrem de complicat. Căutam în memorie, din ce în ce mai agitat, printre numeroasele versuri şi fragmente de proză pe care le ştiam pe de rost, propoziţiile de care aveam nevoie. Cheltuiam periculos de mult timp cu aceste operaţii laborioase, am intrat la un moment dat şi în panică, am transpirat, dar am reuşit să duc la bun sfârşit istovitoarea întreprindere. Numai că… Exact în momentul când am vrut să trec la partea a doua a subiectului, unul dintre supraveghetorii din sală a venit şi mi-a luat foile din faţă, arătându-mi ceasul: timpul rezervat probei expirase.
Nota primită pentru această lucrare făcută pe jumătate a fost probabil mică şi din cauza ei mi-a scăzut „media”. Totuşi, am fost admis, mi-am văzut fericit numele pe listele afişate la intrarea în Universitate. (…)
– Abia aştept să aflu ce şi cum îmi vei povesti despre profesorii tăi din facultate. Pe care dintre ei, exceptându-l pe Nicolae Manolescu, i-ai admirat şi de ce? (…)
– Romul Munteanu m-a uimit, în anul întâi, vorbind timp de două ore, cu un sarcasm care nu admitea replică, despre noi, cei din băncile amfiteatrului. Începuse în stilul lui obişnuit, glacial-neologistic, să ne ţină cursul de teoria literaturii (care ni se părea foarte bine documentat, dar arid) şi ne recomandase câţiva autori reprezentând noua critică franceză, când, pe neaşteptate, amintindu-şi că în zadar ne recomandă ce să citim, fiindcă noi nu citim, s-a dezlănţuit într-o diatribă necruţătoare împotriva noastră. Nu-mi amintesc cuvintele, dar discursul era ceva de genul ăsta:
„Nu citiţi nimic, nimic, nimic. Staţi toată ziua într-un fel de prostraţie, cu gândul la sex sau la blugii văzuți în vitrina unui magazin. În lume se lansează noi curente de gândire, se declanşează dispute de idei, apar cărţi care valorifică toată această efervescenţă intelectuală, iar voi vă uitaţi pe pereţi, cu figuri placide. Sunteţi bătrâni înainte de a vă maturiza. Singura voastră grijă, penibilă, este să daţi impresia că ştiţi câte ceva, ca să luaţi examenul…”
Chiar aşa era! Discursul lui Romul Munteanu m-a zguduit. Îmi întărea convingerea – pe care o aveam încă din prima zi de studenţie – că trebuie să citesc mult şi atent, pentru că după terminarea facultăţii prea multe ocazii de a studia de dimineaţa până seara nu voi mai avea. Făcusem, în timpul liceului, toate acele experienţe tentante şi periculoase care îl îndepărtează pe un tânăr de învăţătură. Acum nu-mi mai doream decât să citesc şi să gândesc. Colegii mei beau cu entuziasm, jucau poker nopţi întregi, povesteau înfriguraţi până unde au ajuns cu explorarea anatomiei unei fete, în timp ce eu mă adânceam în lectură, în camera mea de cămin, când ceilalţi erau plecaţi, sau pe o bancă în parc.
Despre mine pot spune că am urmat cu adevărat o facultate, din anul I până în anul V. Ce-a fost de învăţat acolo am învăţat. (…)
Alt profesor care m-a impresionat a fost tot un Munteanu, George Munteanu (a nu se confunda cu George Muntean), care în anul III ne-a ţinut un curs numai şi numai despre Eminescu. Ne-a cucerit pe toţi, chiar şi pe cei mai sceptici şi mefienţi. Stătea în picioare când vorbea, ca într-un templu, şi pronunţa cuvintele solemn. Nu era vorba de o atitudine teatrală, ci de un mod de a gândi. Reconstituind biografia spirituală a poetului, George Munteanu rămânea mereu elevat, fără să cocheteze în vreun fel şi fără să recurgă – drept captatio benevolentiae – la vreo glumă ieftină. Pe de altă parte, nici nu făcea paradă de ştiinţă şi nici nu afişa acea emfază de prost-gust pe care o au alţii când se referă la marele poet. Era, cu adevărat, emoţionat – roşea, ca un îndrăgostit la vederea femeii iubite, în momentele în care reconstituia ceva din gândirea eminesciană – şi ne transmitea şi nouă emoţia lui. Ţin minte cursul lui George Munteanu ca pe un exerciţiu de zbor la mare altitudine intelectuală. (…)
Ar mai fi şi alţii. Dar cel care a contat cel mai mult pentru mine, omul providenţial al biografiei mele, a fost Nicolae Manolescu…
− Ce te-a impresionat la tânărul Nicolae Manolescu, atunci?
– Nu auzisem de el în timpul liceului, nu-i citisem cronicile literare săptămânale din Contemporanul, deşi deţinea rubrica din 1962. În 1965, când am devenit eu student, avea deja o anumită notorietate. Am auzit vorbindu-se despre tânărul critic încă din anul I. În 1968, în anul IV, la seminarul de literatură română contemporană, a apărut chiar el în faţa noastră. Era subţire, relativ înalt, purta plete, iar figura i se remarca prin ochii foarte vii şi prin distanţa neobişnuit de mare dintre nas şi buza superioară, care îl făcea să pară un personaj dintr-un tablou al lui El Greco. Îmbrăcat întotdeauna îngrijit, dar cu o notă de nonconformism, se purta politicos, chiar timid, cu studenţii. Când vorbea, era mereu inspirat; nu reproducea idei pregătite de acasă, ci gândea pe loc, la scenă deschisă. Şi se exprima într-un stil decis şi elegant, care îi conferea autoritate. Într-una din cărţile sale, Gheorghe Grigurcu l-a caracterizat mai bine ca oricine altcineva, evidenţiindu-i „eleganţa de toreador bine strâns în talie”
Încă de la prima întâlnire, a făcut cu noi un fel de scamatorie literară, care ne-a tulburat şi ne-a cucerit instantaneu. Ne-a întrebat dacă ne place poemul Luceafărul al lui Eminescu. Toţi am răspuns în cor „Daaa!” Ne-a adresat imediat o nouă întrebare: „De ce?”
„Pentru sensul lui filosofic” a răspuns unul dintre noi (poate chiar eu). „Filosofie mai multă şi mai profundă găsiţi într-o carte de filosofie”, a replicat Nicolae Manolescu. „De ce să căutaţi filosofie în Luceafărul?”
„Pentru cunoştinţele de astronomie”, a presupus alt student. „Dacă vreţi astronomie citiţi cărţi de astronomie”, a intervenit din nou Manolescu.
„Pentru psihologia personajului feminin…” etc.
După ce ne-a lăsat să bâjbâim în felul ăsta, tânărul profesor (era, de fapt, asistent atunci) ne-a explicat că un text literar există prin literaritatea lui, nu prin valori proprii altor domenii. Şi a început să vorbească despre ceea ce are literatura specific…
Practic, a măturat prejudecăţile din mintea noastră şi ne-a creat posibilitatea să regândim literatura ca literatură. A fost o revelaţie pentru noi (nu chiar pentru toţi; unii n-au înţeles nici până azi ce e cu literatura şi mai sunt şi profesori…)
În amintirea mea, Nicolae Manolescu rămâne cel care m-a eliberat din lanţurile prostiei instituţionalizate. Ulterior, aveam să fac multe alte experienţe intelectuale şi să ajung la convingeri diferite de ale lui, în numeroase privinţe, dar totul a plecat de la acel moment creat de el.
− Când şi în ce împrejurare te-a remarcat Nicolae Manolescu?
− La un seminar al lui, consacrat operei lui Ion Barbu, i-am făcut o surpriză, venind cu două poezii scrise de mână, Mod şi Rod – prima a lui Ion Barbu şi a doua compusă de mine în stilul lui Ion Barbu. I-am cerut să le citească cu glas tare şi apoi să o identifice pe cea a lui Ion Barbu.
Nicolae Manolescu a apreciat ingeniozitatea jocului propus de mine, dar mi-a explicat că Rod nu poate fi poezia lui Ion Barbu, pentru că el nu celebrează niciodată rodul (ca Lucian Blaga). „Căci vinovat e tot făcutul,/ iar sfânt doar nunta, începutul…”
Discuţia care a urmat şi la care au participat şi colegii mei a fost pasionantă.
La scurtă vreme după acest episod, m-am dus la el cu un volum de versuri proprii, pregătit pentru tipar, Ospitalitate regală, şi l-am rugat să-l citească şi, dacă îi place, să mă ajute să-l public. După o săptămână, Nicolae Manolescu m-a invitat într-o sală a profesorilor şi, cu volumul meu de versuri pe masă, mi-a spus: „Poţi deveni un foarte bun critic literar.” Am rămas siderat. „Şi cu poeziile cum rămâne? Mă ajutaţi să le public?” „Te ajut să publici critică literară. Ai o săptămână ca să scrii primul articol. Ne întâlnim tot în sala asta…” „Poezie să mai scriu?” „Scrie critică literară!”
− Te-a dezamăgit această reacţie?
− Da, pentru mine a fost o dramă. În loc să fiu flatat că Nicolae Manolescu vede în mine un posibil critic literar, mă afecta faptul că nu sunt recunoscut ca poet. Totuşi, perspectiva de a mi se tipări textele – fie ele şi biete articole de critică literară – mă atrăgea irezistibil.
Au fost şi alte circumstanţe care m-au determinat să renunţ la poezie în favoarea criticii literare. Îl descoperisem în acei ani pe Nichita Stănescu şi poezia lui mă entuziasmase. În sfârşit apăruse un poet care scria cu totul şi cu totul altfel decât se scrisese înainte. Asta visam să fac şi eu. Şi mi-am dat seama că niciodată n-am să fiu în stare să merg atât de departe ca el cu înnoirea limbajului poetic. Ce rost avea să-i repet aventura, fără să am curajul lui nebunesc? Într-un fel, răsuflam uşurat! Dacă exista Nichita, mă simţeam… eliberat de misiunea reformării poeziei româneşti…
Totodată, eram încă marcat de experienţa anchetării mele de către Securitate. Mă simţeam părăsit de toţi (inclusiv de unii buni prieteni care nu voiau să-şi pericliteze viitorul continuând să aibă relaţii cu o persoană aflată în dizgraţie). Un episod dureros fusese acela al renegării mele de doamna Cornelia Comorosvki, profesoară de literatură universală (într-un an ulterior celui în care literatura universală ne fusese predată de Zoe Dumitrescu-Buşulenga). La examenul cu ea luasem nota 10 (zece) plus, aşa scrie în carnetul de note pe care îl am şi azi, iar într-una din zilele următoare, profesoara, încântată că mă descoperise, îmi propusese să rămân, după terminarea facultăţii, asistentul ei. Am acceptat cu bucurie (poate că asta era adevărata mea vocaţie) şi, în continuare, m-am sfătuit periodic cu ea, am citit cărţile pe care mi le recomanda, i-am dus scurte comentarii scrise asupra textelor citite. Părea mereu încântată. Când a venit momentul aprobării, de către minister şi partid, a listei de noi asistenţi, ea s-a ţinut de cuvânt şi m-a propus pe mine, dar a fost admonestată sever pentru flagranta ei „lipsă de orientare politică”. Drept urmare, nu numai că şi-a retras propunerea, dar la rândul ei m-a certat aspru: „De ce nu mi-ai spus că în anul II ai fost dat afară din UTC? Îţi dai seama în ce situaţie m-ai pus?” „Credeam că ştiţi…” „Ştiam pe naiba! Dacă ştiam, nu te mai propuneam fără rost. Şi nici nu mai pierdeam în anii ăştia timp cu dumneata!” „Dar… am fost reprimit în UTC…” „Nu contează… O întâmplare ca asta nu ţi se mai şterge niciodată din dosar.”
Am aflat astfel că fusesem ars cu fierul roşu şi că toată viaţa voi purta cu mine, oriunde m-aş fi dus, stigmatul de persoană indezirabilă. Propunerea lui Nicolae Manolescu îmi dădea o speranţă că voi redeveni un om normal. (…)
− În cât timp ţi-ai făcut „tema” dată de profesorul tău?
− Peste o săptămână, exact aşa cum îmi ceruse, i-am dus articolul. Nicolae Manolescu l-a citit rapid, în diagonală, şi a exclamat. „Excelent!” chiar în timp ce tăia nemilos fastuoasa introducere teoretică la care lucrasem o noapte (restul articolului, analiza propriu-zisă a operei literare, îl scrisesem aproape în joacă). M-am îngrozit, parcă mi s-ar fi tăiat mâna dreaptă. (…)
Mi-am recitit îndurerat, cu sentimentul că s-a petrecut o nenorocire, textul redus la două treimi din lungimea lui şi am constatat că era… mai bun decât la început. Intram direct în subiect, cu dezinvoltura unui cunoscător, fără acea prealabilă demonstraţie şcolărească de cunoaştere a teoriei literaturii.
− Dacă nu mă înşel, în primul tău articol de critică literară (publicat în revista „Luceafărul”) te-ai oprit asupra poeziei lui Dimitrie Stelaru. De ce ai ales un asemenea subiect
− A doua sau a treia zi după ce mă convinsese să scriu critică literară, Manolescu mi-a adus un braţ de cărţi (le primea, aşa cum primesc şi eu azi, de la autorii dornici să se scrie despre ei). Le-am luat cu mine la cămin şi le-am citit febril, ore în şir, din ce în ce mai dezamăgit. Prin comparaţie cu ceea ce studiasem în facultate – Homer, Shakespeare, Cervantes, Dostoievski, Eminescu −, erau sărăcioase, inexpresive, uneori incoerente. Retrăiam trecerea de la pădurile de fagi, pline de măreţie, din Suceava la arborii piperniciţi şi gălbejiţi din Bucureşti. Îţi spun sincer, cu o mare repulsie m-am scufundat în această maculatură, mostră de literatură română contemporană. Mi se făcuse milă de mine însumi. Aşa o să-mi petrec viaţa, mă întrebam, citind texte anoste, remarcabile doar prin vanitatea maladivă a autorilor? În această stare de spirit mi s-a părut un noroc să descopăr printre cărţile date de Nicolae Manolescu şi o antologie din poezia lui Dimitrie Stelaru. Am hotărât imediat să scriu despre ea. Nu înainte de a lucra o noapte la pomposul preambul teoretic pe care Manolescu avea să mi-l taie, după cum ţi-am povestit, pe loc, fără nici cea mai mică reţinere.
ALEX. ȘTEFĂNESCU văzut de Paul Buciuta
− Am citit articolul cu pricina, intitulat Poezie şi ceremonial, în varianta din volumul Preludiu. Am observat că unele formulări preţioase alternează cu pasaje în care se întrezăreşte stilul critic care te-a consacrat. Iată un fragment, drept dovadă: „Dimitrie Stelaru este unul dintre poeţii care fac din ceremonial însuşi modul de existenţă al poeziei. În privinţa aceasta el este aproape de Minulescu, la amândoi poezia fiind constituită din aparenţe. Deosebirea constă în timbrul poetic: Lirica lui Minulescu e un joc de paiete, inocent şi fermecător, de o grandoare inconştient parodică. La Dimitrie Stelaru e vorba de un fast în zdrenţe, profetic, impresionant prin frenezie şi mişcare rapidă a paletei verbale. Poetul e într-un fel de alertă lingvistică, el nu are timp de a se exprima, prescurtează sau omite referinţele. A citi poeziile lui Dimitrie Stelaru înseamnă a răsuci butonul unui aparat de radio misterios din care izbucnesc tranşe sonore febrile, întrerupte şi reluate brusc, ca o mie de voci ce anunţă lucruri importante, însă în limbi necunoscute”.
Tu ce părere ai – acum – despre textul cu care ai debutat în critică?
– Mi-ai făcut o surpriză frumoasă aducându-mi aminte de acest prim text publicat în „Luceafărul”. A apărut în 1970, la începutul verii, la o rubrică înfiinţată special pentru mine, Comentarii critice, care ocupa coloana din dreapta de pe pagina a doua a revistei, de sus şi până jos. Eram pe bulevardul 1 Mai, în dreptul unui bloc care peste patruzeci de ani avea să însemne ceva în viaţa mea, dar care pe atunci mi se părea banal. Soarele strălucea pe cer, proaspăt, încă neobosit de propria-i dogoare. Am cumpărat revista de la un chioşc care era şi tutungerie, am deschis-o şi am simţit o bucurie fără margini. Textul meu era acolo! Mai publicasem până atunci, sporadic, dar tocmai caracterul de eveniment al apariţiilor le făcea nesemnificative. Acum era vorba de primul episod al unei colaborări de lungă durată, de o consacrare a scrisului meu ca profesie. Ce fericit eram! Aveam sufletul plin de lumină. Acel moment nu pot să-l uit. Şi totul se datora generozităţii profesorului meu, care îi vorbise despre mine cu entuziasm lui Ştefan Bănulescu, redactorul-şef de atunci al revistei „Luceafărul”. Aşa se explică de ce Nicolae Manolescu a rămas în mintea mea asociat pentru totdeauna cu fericirea trăită de mine atunci. (A mai fost ulterior un moment la fel de frumos: în 1977, când a scris o cronică la volumul meu de debut, intitulată Un debut remarcabil). Numele lui are pentru mine, definitiv, un fel de luminiscenţă…
Fragmente din volumul Convorbiri cu Alex. Ștefănescu, de Ioana Revnic
12/#100denume
Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!
