Din toată breasla medicală, dr. House a fost ani la rând preferatul meu. Până când am început să îl urmăresc, pe Facebook, pe dr. Vasi Rădulescu. La foarte scurtă vreme după ce i-am descoperit poveștile, l-am retrogradat definitiv pe dr. House în categoria afectivă „Și alții”.
Sunt o victimă sigură a poveștilor spuse cu har. Caut spirite constructive și mă așez în vecinătatea lor – fie efectiv, în viața reală; fie prin mijlocirea unui ecran de laptop.
Dr. Vasi Rădulescu e și un om care construiește (spun acest lucru gândindu-mă îndeosebi la proiectul lui de educație medicală – Leapșa de sănătate), și un bun povestitor. Multe dintre poveștile sale de pe Facebook se regăsesc „țesute” în cartea lui – Dragă inimă (Editura Bookzone.ro, București, 2018).
Vasi Rădulescu are ochi și talent de prozator. „Vede” poveștile din jurul lui și știe să le spună. Găsești în Dragă inimă istorii despre pacienți; despre prieteni din copilărie; despre familie; despre oameni simpli.
Cartea are o construcție originală. Autorul nu se rezumă la a consemna sec niște „cazuri” din spital. Ci împletește mai multe planuri – unul miraculos (în care trăiesc o vulpe și un inorog); altul real – cu istorii personale și profesionale, dar și cu informație medicală, livrată într-o manieră prietenoasă. E un mod inedit de a scrie nonficțiune.
Citind volumul, cu ochi (de) critic, am fost tentată să îi caut cusururi. I-am găsit câteva (mărunte!), dar cred că o asemenea manieră de lectură e – pentru oricine – din start păguboasă. Căci te îndepărtează de miza cărții: Poveștile acestea adevărate au, dincolo de tot chinul de a le concepe, sluțindu-le cumva, puterea de a zdruncina un om…
Dragă inimă nu mi-a provocat o stare stenică. Am empatizat cu mai toți bolnavii despre care este vorba în carte. Mi-a venit să plâng la fiecare „întâlnire” cu Domnul I (stăpânul unor fabuloase șosete migratoare, care dispar și reapar te miri unde), aflat în ultimul stadiu al unei boli de inimă. Poate și pentru că m-am gândit la tatăl meu, care a fost cardiac și care a murit din cauza asta. M-au întristat amintirile despre bunica imobilizată, timp de 13 ani, după o fractură de femur. M-a ținut cu sufletul la gură episodul în care doctorul îl întâlnește la terapie intensivă pe prietenul din copilărie.
Cred că, la o primă lectură, Dragă inimă m-a pus față în față cu fricile mele cele mai mari: frica de neputință, frica de nimicnicie, frica de efemeritate. De aici și trăirile apăsătoare.
Dincolo de suferințe, de fragilitate și de moarte, există multă seninătate, multă tandrețe, mult umor în cartea lui Vasi Rădulescu. (Istoria cu pungile de pufuleți dăruite zilnic de o pacientă nu-mi mai pleacă din minte. Iar povestea celor doi măturători de stradă, un el și o ea, care trăiesc simplu, deplin, fiecare zi, e printre preferatele mele.)
Dacă ar fi să sintetizez în trei citate „învățămintele” acestei cărți „despre o inimă care s-a apropiat de alte inimi și bine a făcut”, iacătă care ar fi acestea:
„Între inimi apar punți nebănuite și-n esență ele nu se distrug niciodată, chiar dacă timpul ne împrăștie, ne depărtează, ne schimbă, ne omoară.”
„Raiul e tot ce se găsește-n jurul nostru.”
„Trăiește totul cu uimire!”
*
Exstă un motiv important pentru care țin ca dr. Vasi Rădulescu să fie unul dintre cele #100denume de pe Bunatate.ro, nu doar faptul că a creat Leapșa de sănătate, un proiect de educație medicală.
Iar acest motiv l-am găsit într-o altă poveste a sa, postată tot pe Facebook. Și are legătură cu Dragă inimă:
Am fost un timid și-un introvertit. În clasa a noua, la Liceul Teoretic Carol I, din Fetești, eu nici măcar nu ieșeam din bancă în recreații. Stăteam cu privirea coborâtă mai tot timpul. Și el a zburat, până la o teză la limba și literatura română. Primul subiect: „alcătuiți un eseu cu titlul <<Timpul este un copil care se joacă>>”. Al doilea subiect consta în niște tipuri de propoziții.
M-am rupt cu totul și-n acele cincizeci de minute am scris ce am crezut eu că înseamnă timpul și viața. Când au venit tezele corectate, profa a lăsat-o ultima pe a mea. Am crezut că vrea să râdă de mine. „Rădulescu, ai vrea să te ridici și să citești eseul tău întregii clase?” Mă înroșisem. „Nu cred că pot să fac asta” i-am răspuns. „Bine. O să-l citesc eu.”
Îmi bătea inima cu putere. L-a citit cu voce tare și clasa era amuțită. Luasem zece cu felicitări. Toată lumea era impresionată cum de putusem construi așa ceva. După lectură, a zis: „Rădulescu, eu sper ca tu să scrii niște cărți cândva. Ar fi păcat să abandonezi scrisul.”
M-am pus acum să-i scriu niște gânduri cu acest instrument simplu, pe care trebuie să-l bag în cerneală la fiecare trei cuvinte. M-a inspirat și m-a motivat atunci. Am ridicat privirea. M-am deschis. Am continuat să scriu. Am reușit să termin și o carte. Cu mare drag îi voi trimite una.
Sunt oameni care au roluri mărețe în arhitectura vieții noastre. Trebuie să recunoaștem asta, nu să mergem nonșalanți înainte, ca și cum totul ar fi asamblat numai de către noi.
Mulțumesc, dragă doamnă Ioana Ceapă!
V.
Ioana Revnic
6/ #100denume
Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!
