Undeva la marginea Bucureștiului, cel mai gălăgios și, totodată, cel mai plin de viață oraș din țară, la fereastra de la etajul unei case proaspăt renovate, stă o femeie în vârstă peste al cărui chip se vede trecerea neiertătoare a timpului. Aceasta privește cu o sclipire de teamă în ochii neschimbați fulgerul ce brăzdează cerul. Cu toate că știa că va urma zgomotul îngrozitor al tunetului, totuși tresărea din cauza amintirilor vechi ce îi reveneau printr-o clipire în minte. Ecaterina se îndreaptă către dulăpiorul de culoare albă din colțul camerei sale.

Avea câteva sertare, dar ea știa exact unde se afla vechiul său caiet cu coperți din piele maronie care era legat cu un șnur din același material. Aceasta trage cu mâinile tremurânde de capătul fundei atent făcute, lăsând să iasă la iveală paginile îngălbenite de vreme.

Prima pagină arăta scrisul elegant, de mână, al unei domnișoare ce abia împlinise douăzeci de ani ce se strecurase în biroul tatălui său, pentru a-i folosi stiloul.

25 iulie 1941

       Mă pregătesc să plec în ajutorul țării. După însistențe mari, tata m-a lăsat să plec.

 27 iulie 1941

       Mă aflu într-o mașină de culoare verde, ce-i drept cam murdară, îmbrăcată într-o cămașă largă, cu câteva mărimi mai mare decât mine, o fustă ce pică mai jos de gleznele mele, împrumutată de la mama pentru a nu-mi strica hainele bune. La fiecare pas trebuia să am grijă ca nu cumva să mă împiedic. Femeia care se ocupa cu repartizările m-a trimis pe frontul Odessei, dându-ne câte un șorț cu un buzunar adânc și o bonetă ce nu e pe gustul meu. În jurul meu mai sunt alte treisprezece fete la fel ca mine.

3 august 1941

          Generalul Nicolae Ciupercă a trecut Nistrul cu corpul patru și cu Divizia 15 de infanterie, brigada de cavalerie și divizia blindată. Eram din ce în ce mai emoționată, știind că trebuie să fiu puternică și să fac față rănilor și chiar morților!

6 august 1941

        Continuăm să înaintăm, generalul privind cu ochi buni faptul că rușii nu contraatacă, însă simt că nu se va termina cu bine. Am întâlnit o fată la fel ca mine, ce s-a oferit voluntară. Numele ei e Alexandra, are ochii mici, verzi, cu tenul ușor bronzat și cu o lumină de speranță ce este prezentă în fiecare secundă a vieții sale. Îmi doresc să fiu ca ea, îmi doresc să fiu la fel de optimistă!

8 august 1941

        Temerea mea s-a adeverit, rușii contraatacă, soldații răniți venind într-un număr mare. Am ajutat-o pe doamna Maria cu sterilizarea ustensilelor. Am dat tot ce-i mai bun din mine pentru a salva cât mai multe vieți, dar nu a fost de-ajuns. Am fost martoră, pentru prima oară, la moartea unui om. Acesta m-a strâns de mână și mi-a șoptit: ”Vreau să îmi anunți…”! Nu am aflat niciodată ce trebuia să anunț. În acel moment am realizat că viața se poate termina brusc, în mijlocul vieții, în mijlocul unei acțiuni, în mijlocul unei fraze…!

11 august 1941

         Azi am fost foarte ocupată, luptând cot la cot cu doamna Maria, pentru a salva cât mai multe vieți. Am îngrijit un tânăr soldat, nu cu mult mai mare decât mine. A fost împușcat în brațul stâng. Cât timp îi îngrijeam rana mi-a povestit cum casa lui fusese cuprinsă de flăcări, bănuind pe cineva care pusese rău intenționat focul. Din păcate, fusese singurul care reușise să scape, așa că a decis să se alăture armatei, lăsându-și viața în mâinile sorții.

18 august 1941

        Teodor este furios pe alegerea generalului de a băga corpul I al armatei. Cu toate că spunea că este indignat de dorința generalului de a omorî oamenii, îmi dădeam seama că el, de fapt, se temea ca nu cumva să ajungă și el să aibă aceeași situație. Teodor credea că „Ăștia sunt la fel ca rușii, nu-i interesează decât sufletul pământului, nu al omului, ne văd pe toți carne de tun. Cu cât mai mulți cad, cu atât mai puțin de împărțit!”. Am încercat să îl liniștesc cu vorbe dulci, însă nu am reușit, era mult pre furios!

28 august 1941

       Nu am mai scris de 10 zile, nu fiindcă nu îmi doream, dar, de fiecare dată când mă așezam în pat, corpul meu refuza să-mi asculte comenzile. În ciuda luptelor strașnice duse între soldați, nu am putut înainta, rămânând în același loc. Teodor astăzi a stat deoparte din cauza unei noi răni. Acesta m-a tras deoparte în pauza de masă pentru a-mi spune că îi sunt dragă. După asta, toată ziua am fost doar un zâmbet.

*

            Ecaterina vede cum paginile sunt smulse din caiet și își amintește cu tristețe ziua în care i se spusese că fratele său, aflat și el pe front, a murit din cauza infectării unei răni. Se simțea vinovată! Salvase atât de multe vieți și nu fusese acolo pentru fratele său! Ar fi dat orice atunci să dea timpul înapoi și să facă într-un fel să meargă unde era regimentul lui, pentru a-l salva! Câțiva prieteni apropiați, care veniseră să o liniștească, îi spuseseră că murise fără durere, dar ea știa prea bine că era o minciună: anestezicul era folosit în cazuri cu adevărat grave, iar înfecția îi adusese o moarte lentă. Atunci, Teodor o liniștise în fiecare noapte când avea un coșmar. Prietena ei, Alexandra, fusese trimisă la un spital, pentru a ajuta cele mai grave cazuri. Se bucura că aceasta va fi departe de lupte și atacuri, însă era și tristă, știind că singurul căruia putea să i se mai confeseze era caietul său.

*

2 octombrie 1941

        Inamicul a mai executat un puternic contraatac pe direcţia Dalnik-Freudental, înaintând 7 km. în dispozitivul Diviziei 1 grăniceri. În același timp, profitând de stabilizarea frontului, a continuat fără întrerupere să evacueze, pe mare, populaţia şi importante obiective industriale din oraş. Generalul a crezut că se vor preda, ceea ce a fost o veste bună pentru noi toți și bine primită. Teodor m-a îmbrățișat strâns ridicându-mă deasupra podelei. Asta m-a făcut să roșesc.

6 octombrie 1941

      Teodor mi-a promis că, atunci când se va termina toată nebunia, vom merge împreună la părinții mei pentru a le cere binecuvântarea. Nu credeam că mă puteam îndrăgosti de un soldat, însă, totodată, realizam că în orice moment el putea să dispară de lângă mine. Apreciam, astfel, fiecare secundă pe care o petreceam lângă el. Generalul spunea ceva despre un atac convențional, dar niciodată nu înțelesesem războiul și nu mi-aș dori vreodată să îl înțeleg…

16 octombrie 1941

       La ora prânzului, în timp ce îngrijeam rana unui soldat care se luase la bătaie cu un altul pentru o infirmieră de 50 de ani, brațele lui Teodor îmi cuprind mijlocul și mă ridică în aer strigând într-una „ Am reușit!”; ”Am cucerit!”. Într-adevăr, la ora zece și jumătate, divizia 7 de infanterie a intrat în Odessa pentru revendicare, ca seara detașamentul Eftimiu să ocupe portul. Toți eram fericiți că s-a terminat, urmând să ne întoarcem acasă, la cei dragi.

19 octombrie 1941

        Astăzi m-am plimbat cu Teodor pe o pajiște peste care parcă războiul nu a trecut niciodată. Mi-a povestit planurile sale de viitor. Voia să devină judecător. Până a pleca la război urmase Dreptul. Avea de gând să își dea ultimul examen.

22 octombrie 1941

        Este trecut de miezul nopții, nu pot dormi, am aflat de la un soldat înalt și uscățiv cum în Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne a fost declanșată prin radio o explozie ce a făcut ravagii. Teodor plecase într-acolo pentru a-l căuta pe general, ca să-i ceară permisiunea să meargă acasă. Eu primisem deja aprobarea doamnei Maria de a pleca. Dar dacă Teodor a fost prins în explozie? Dacă tot ceea ce ne-am plănuit s-a sfârșit?

23 octombrie 1941

      Mă aflu într-o mașină plină cu oameni răniți, miroase îngrozitor a sânge, însă nu asta mă îngrijorează! Înspre orele dimineții, au fost aduși 110 oameni dintre care 44 – răniți, iar restul morți. L-am căutat pe Teodor mai bine de un sfert de oră cu sufletul la gură. L-am găsit pe un pat lăturalnic, cu doar câteva răni superficiale. Se pare că scăpase, dar generalul murise. Atunci am decis să plecăm. Teodor reuşise să ia permisiunea de plecare înainte de a se întâmpla totul. Acum se afla aici, așteptând să ajungem înapoi în România.

*

              Ecaterina închide caietul și îl leagă cu grijă, apoi îl pune la loc în sertarul aceluiași dulăpior. Nu mai citise de mult aceste cuvinte infime pentru unii, dar atât de vii și de dureroase pentru ea! Știa continuarea poveștii… Teodor picase examenul final de la Drept. Nu ajunsese niciodată judecător, devenind un simplu avocat după un an. Însă a hotărât să plece în Franța pentru a scăpa de amintirea morții atâtor oameni nevinovați! Copiii lor crescuseră departe de durere și de moarte, fericiți. 

CIUCĂ ANDREEA CARMEN

Clasa a X-a, C.N. ”Mircea cel Bătrân”, Rm. Vâlcea

Coordonator, prof. dr. Geanina Oprea

Text premiat la concursul național

Lecturiada elevilor 2018 – Un secol de Istorie și istorii

                                                                                

          Sursă foto – Pinterest