Masthead header

Să îl întrec măcar cu un milimetru

E grizonant și incredibil de înalt. Nu pot să îl privesc în față. Mă intimidează. Când a intrat pe ușă, i-am zărit întâi sprâncenele dese. După aceea, ochii căprui. Nasul ascuțit. Și buzele subțiri. Apoi mi-am agățat privirea de data scrisă pe prima pagină a caietului de română dintr-a cincea.

Cu coada ochiului îi zăresc, în schimb, mâinile osoase. Cu degete foarte lungi. Încheieturile îi ies de sub manșetele cămășii bleu. Și-a suflecat puloverul maro pe care îl poartă peste cămașă, asortat perfect cu pantalonii de aceeași culoare. Are o geacă ușoară, din catifea, de culoarea cafelei cu lapte. O dezbracă brusc și o așază pe catedră. Nu se oprește din vorbit. Face gesturi largi, cu ambele brațe. Exact lângă banca mea.

Știți voi ce înseamnă „a căra apă la fântână”? întreabă el. Să faci ceva degeaba… – îmi zic în gând, dar nu deschid gura.

A urmat o lecție în care am aflat că expresia cu pricina e soră cu „bufniță la Atena”, „porter de l`eau au rivière”, „in silvam ligna portare”, „portar crocodili in Egipto”, „a căra apă cu ciurul” și altele. Fiecare zicere era însoțită de o poveste. Din când în când, bărbatul se oprea și scria ceva pe tablă. Avea un scris care semăna cu o ață înnodată din loc în loc. Nu înțeleg mare lucru din ce scrie – îi spun colegului meu de bancă.

Mă sperie această primă oră de română, dintr-a cincea. Dar îmi dau seama că am un profesor foarte deștept. Asta însemna că voi avea mult de învățat. Mai ales că la română nu sunt talentată. Sunt doar muncitoare. Mie îmi place la nebunie matematica. În plus, am hotărât – deja – să mă fac profesoară de matematică.

*

Profesorul meu de limba română din gimnaziu, domnul Gheorghe Moga, a rămas cel mai bun profesor de limba română pe care l-am cunoscut. Nu l-au egalat nici academicienii, nici universitarii cu care am lucrat. În plus, doar câțiva dintre aceștia s-au apropiat de altitudinea lui morală.

A fost o viață profesor în orașul meu natal, în Jibou, județul Sălaj. Deși ar fi meritat să lucreze într-o universitate din România.
Numele lui ar fi trebuit să apară în toate publicațiile literare foarte cunoscute, dar el se încăpățânează să 
scrie doar pentru revista literară a județului nostru (Caiete Silvane) articole în care face istoria cuvintelor.  

Și-a luat doctoratul după Revoluție, deși nu mai avea nevoie la dosarul profesional de titluri și de hârtii. A scos o carte fascinantă – pentru lingviști, dar și pentru orice om cultivat, pasionat de dedesubturile limbii.

Știa la fel de bine și literatură, și gramatică. Nu ne preda o gramatică seacă. Tot ce învățam, avea o poveste. Sau o miză – pe care, azi, profesoară fiind, eu nu știu întotdeauna să le-o arăt elevilor mei.  

Era exigent. Aproape nemilos. Prețuia munca și efortul.

Nu ne-a dictat niciodată un comentariu literar (în caiete notam doar planul acestuia, apoi ne punea să facem și să refacem comentariul cu pricina până ieșea bine. Scriam zeci de pagini).

Era demn. Și corect. Când am dat admitere în clasa a VIII-a, la un liceu pedagogic cu o concurență serioasă, ar fi trebuit să se afle în comisia de corectori. Știind că voi fi printre candidați, a decis să stea deoparte. S-a suit în mașină, în dimineața examenului, și a plecat fără să dea socoteală nimănui, în satul lui din Alba, să își ajute părinții. S-a întors abia după afișarea rezultatelor.

Am luat, atunci, 10. Iar în loc de felicitările pe care le așteptam, primele lui vorbe au fost: Important este ce faci mai departe… Oricum, sper să nu devii profesoară de limba română!

Reacția lui m-a enervat la culme. Căci din prima oră dintr-a cincea și până am terminat școala, am învățat la română în primul rând CA SĂ MĂ OBSERVE. Și să mă laude…

Eleva aceea flămândă de atenția și de admirația profesorului ei trăiește în mine și azi.

Îi datorez enorm profesorului meu de română din gimnaziu. Pare incredibil, dar mai tot ce am învățat apoi, în liceu, făcusem întâi cu el.

Mai mult: la literatură, în facultate, m-am întors deseori la caietele din clasele mici. Datorită dumnealui, l-am citit (la început plictisită, apoi cu plăcere) pe Sadoveanu. Odată, în clasa a VI-a, după ce am terminat lecția Taine, ne-a cerut să citim alte texte sadoveniene, asemănătoare. Să facem liste întregi cu fragmente despre flora și fauna lumii prin care scriitorul ne purta. Mi s-a părut greu la început. Dar mi-am făcut tema, fiindcă nu voiam să îmi dezamăgesc profesorul. La listele cu pricina am revenit înaintea unui examen, din studenție.

Ne-a învățat că dragostea pentru citit înseamnă să citești și ziarul în care mama ți-a împachetat sendvișul.

Că nimic important nu se poate obține fără muncă și fără efort.

Că niciodată nu te oprești din învățat.

A fost alături de mine când mi-am susținut doctoratul; când mi-am lansat prima carte. Este alături de mine și acum, împreună cu soția dumnealui, care mi-a fost dirigintă în gimnaziu. Și cu copiii lor. Familia lor îmi este o a doua familie.

Numai datorită (și din cauza) dumnealui sunt astăzi profesoară de română, deși el mă sfătuise altceva.

Deși – uneori – regret că NU l-am ascultat.

Îmi doresc ca într-o zi să devin o profesoară atât de bună, încât să îl întrec. Măcar cu un milimetru.

                                                                                                                                               

Ioana REVNIC
1/ #100denume

Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!

L i k e   u s !