Masthead header

Daniela Vișoianu: „Copiii sunt foarte puțin ascultați – în familie și în școală.”

Prima mea întâlnire cu Daniela Vișoianu s-a întâmplat în 2017, la sfârșitul lui iunie, la o dezbatere despre profesori. Era prezentă acolo în calitate de președintă a Coaliției pentru Educație, federația de ONG-uri, pe care o conduce din 2015.

Purta un tricou albastru pe care scria: Happiness is cool. Era – deopotrivă – gazdă, moderator și, apoi, facilitator al unor activități de echipă. Întâmplător, atunci s-a nimerit să fim coechipiere. S-a prezentat, spunând câteva lucruri despre ea. A vorbit în fraze scurte, aproape tăioase. Fără înflorituri inutile. Așa am aflat că nu e doar președinta Coaliției pentru Educație, ci și manager, antreprenor, profesoară, mamă a trei copii. M-am întrebat, atunci, cum și când poate să le facă pe toate…

În urma unui concurs am devenit – apoi – content writer al Coaliției pentru Educație. Am ajuns – deci – tot în echipa ei. Prilej să interacționăm în diferite împrejurări. Și să observ că Daniela e și primitoare, și retractilă. Și jucăușă, și serioasă. Uneori – aspră (mai mult cu ea, decât cu alții). Concentrată – asupra interlocutorului. Ori asupra a ceea ce are în minte.

Curajoasă. Încrezătoare în mize mari. Fermă. Generoasă. Recunoscătoare.

Dar lucrul care mă intrigă cel mai mult de când lucrăm împreună este felul în care (mă) conduce. Felul în care ego-ul meu de subaltern nu se simte mai deloc amenințat de ego-ul omolog al șefei.

Cred, de fapt, că nici nu mă simt subalternă. Ci o colaboratoare. Sper – din ce în ce mai bună

*

Am citit pe blogul tău un text despre trei principii învățate cândva de la bunicul matern: 1. Fără risipă de nici un fel: și fără risipă de sine mai ales! 2. Fără slăbiciuni arătate sau demonstrate! 3. Orientează-te  către rezultat și către obiectiv! Mai ții cont de aceste principii?

– Cred că risipirea de sine se combină cu o căutare de sens. Poți să te risipești pe tine, dacă tu capeți sens. S-ar putea însă ca această risipire de sine să fie o boală a secolului, a societății contemporane, căci în școală învățăm prea puțin despre iubirea de sine, învățăm prea puțin să NU (ne) risipim. Și nici în familie posibil să nu dobândim această învățare. Mă uit deseori în jur și văd diferite risipiri: risipirea materială, risipirea emoțională și risipirea unor lecții fundamentale pe care le primim, repetat, fără să le înțelegem…

Dar să revin la ceea ce am scris despre bunicul meu matern.

Reflecția mea de altădată cred că e depășită acum. Bunicul s-a născut în 1909, a trăit până în 1996. A fost prizonier de război pe frontul de est și a avut două rânduri de copii, unii înainte de război, alții, mai ales fete – după. A crescut mari, la casele lor, doar doi băieți. I-a îngropat pe amândoi. Soția lui și bunica mea a murit în 1973, când eram eu mică. Iar bunicul nu s-a recăsătorit deși i-a supraviețuit 23 de ani. Și nici nu a adus o altă femeie în casă.

Amintindu-mi de el, mă întreb întotdeauna cum ar fi fost viața lui, dacă și-ar fi arătat slăbiciunile. Cât de greu era pentru el și pentru marii bărbați ai tuturor familiilor, care au fost stâlpii caselor lor, să ducă toată această presiune, toată această responsabilitate, fără să poată vorbi cu nimeni, fără să știe și fără să poată să ceară ajutorul, fără să împărtășească povara.

Dar pe lângă cele trei lucruri pe care le-ai amintit tu, am mai învățat ceva frumos de la bunciul, trăgând cu urechea la o conversație de duminică cu fratele lui. Spunea că e adevărat ce scrie la Biblie: „zilele omului sunt 70 de ani numărate”. Că el cel mai bine s-a simțit la 50 de ani, căci până la 30 nu a înțeles mare lucru din viață și e nevoie ca omul să fie puternic și la trup, dar și la minte, ca să realizeze lucruri care durează…

„Aș fi putut să devin doctoriță…”

Despre tine se știu următoarele lucruri: coordonezi mai multe proiecte, dedicate copiilor și dezvoltarii de structuri de economie socială în cadrul Asociației C4C Communication for Community. Ești părinte, manager de proiect, antreprenor în domeniul consultanței în resurse umane și în managementul proiectelor europene. Ești profesor asociat în cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială. Ai diplome în management.  Ce NU se știe despre tine?

–  Aș fi putut să devin doctoriță, deși nu îmi doream acest lucru. Era proiecția mamei, care a fost asistentă medicală. Eram olimpică la diferite discipline. În clasa a XII-a am luat cele mai mari note din clasă la teza de matematică, am teminat cu cea mai mare medie din clasă și dădeam la Medicină. În anii aceia, în care concurența era de 40 de candidați pentru un loc. În perioada examenelor, m-am îmbolnăvit – am făcut, prima și ultima oară în viața mea, o infecție la un picior, și așa, fără să înțeleg ce se întâmplă am avut șansa să-mi autosabotez examenul. Mă descurcasem foarte bine la două dintre probe (fizică și chimie), iar la ultima – la biologie – se pare că, din cauza febrei sau, mai degrabă cu scuza ei, am fost incapabilă să reproduc răspunsurile necesare. Dacă aș fi făcut un efort minim, pentru a lua nota 7, aș fi intrat la Medicină, aș fi avut un alt traseu profesional; nu cred că iubeam – atât – un singur bărbat; greu de crezut că mi-aș fi asumat să am trei copii. Da, aș fi fost dedicată și devotată spitalui și pacienților.

Aș fi putut să fiu profesoară. Prima mea facultate este cea de Litere. Am predat ca suplinitor doi ani. Însă anii `90 și cei 20 de ani ai mei se întâlniseră cu o lume „plină de posibilități”. Am și venit în București foarte repede, în 1993. Foarte greu era să iau în calcul, atunci, la București, o carieră didactică și competiția intensă cu alte oportunități.

Cred însă că a fi profesor rămâne vocația mea.

De fiecare dată când am contexte, încerc să onorez această profesie și mă asigur că mă conectez cu cei cărora le facilitez un proces de cunoaștere. Ce-i drept, uneori exagerez, sunt extrem de voluntară să ajut oamenii, să le explic…

Mă ajută faptul ca sunt un bun (chiar – antrenat) ascultător. Sesizez nevoile de învățare ale celuilalt. Aproape pot să modelez orice conținut de învățare, în funcție de context și de „beneficiar”.

– De ce nu te-ai făcut profesoară?

– Pentru că m-am îndrăgostit. La prima vedere. Eu eram jurnalistă, de radio – am făcut doi ani de radio, acel radio al începuturilor, se numea Radio Top 91. El era un tânăr lider de mișcare studențească, cu ambiții politice. Am știut foarte repede că el va fi tatăl copiilor mei…

Ne-am cunoscut într-o vară, pe 12 iunie 1993, iar pe 13 iunie el a plecat la București, unde locuia. Eu eram la Suceava, făceam radio, eram o studentă care promitea. Îmi provocasem ambiția să fac doi ani de facultate într-unul singur și aveam perspectiva de a rămâne la catedră. Îndrăgostindu-mă, în acea vară, am picat un examen și am ratat o posibilă carieră universitară. În toamnă m-am mutat la București, unde am continuat Literele (fără ambiții și perseverență) și povestea iubirii mele de-o viață.

Ani mulți apoi am iubit și am fost în competiție. Judecând cu mintea de acum îmi dau seama că, de-ar fi să ne reluăm povestea de la început, nu aș mai alege competiția dintre noi, nici măcar nu aș mai încuraja-o… Soțul meu mi-a oferit cel mai generos spațiu de creștere și de învățare pe care puteam să îl am, în contextul românesc al unei relații, în care familia are un anumit tipar. Am putut să discutăm despre misoginism, roluri sociale, lideri. Am putut, de fapt, să discutăm orice și să construim multe proiecte și lucruri împreună.

„Copiii sunt foarte puțin ascultați – în familie și în școală.”

–  Aveți împreună trei copii. Ce ai învățat de la ei?

–  Cred că am mult de învățat în viață, de am darul celor trei copii. Sau cred că eu am o mare capacitate de învățare care merita provocată.

De când am copiii, am învățat că o dată cu nașterea unui copil, părinții învață ce este frica și de câte feluri, infinite, poate fi frica. În contextul educației, există o frică reală a părinților legată de nereușita copiilor, de ratarea copiilor lor. Iar această trăire ar trebui înțeleasă de pedagogi și tratată ca atare. Frica de eșec, a cuiva care depinde de tine are, desigur, legătură cu niște proiecții personale. Dar, în fapt, este greu pentru orice părinte să definească  clar ce este reușită și ce este o nereușită a copilului său.

Apoi, am învățat că niciun copil nu seamănă cu altul. Că fiecare copil are cerințe educaționale speciale și nu mă refer doar la copiii mei. Că fiecare necesită o abordare diferită a învățării. Una din problemele educației este că se adresează unui copil ideal – care nu există: un copil mediu de cuminte; mediu de ascultător; conformist; care acceptă regula în mod rezonabil; care se revoltă rar.

În al treilea rând, am trăit direct provocarea de a fi etic atunci când te întâlnești față în față cu „mica corupție” din școli. Mă gândesc la cadoul care îi fac pe „doamna” și pe „domnul” mai drăguți cu copilul și care are ca efect diferențierea dintre copii; sau la profesorii care stabilesc propriile ierarhii individuale și valorizează unii copii, umilindu-i, marginalizându-i sau excluzându-i pe alții…

Am sesizat foarte bine și obiceiul sistemului de a rezolva lucrurile individual, nu sistemic. Cunosc, de pildă, mai multe licee din București, în care există profesori abonați la reclamațiile elevilor și ale părinților.  În fiecare an sunt mutați la alte clase. Niște copii sunt sacrificați în fiecare an, niște părinți trec prin aceeași poveste în fiecare an… Iar consiliile de administrație au o singură alegere – schimbarea de la a X-a H la a IX-a G (e.g.)

Mi-am mai dat seama și că, pe măsură ce cresc, copiii petrec mult timp la școală degeaba. Altfel, cum să ne explicăm că, în contextul în care este simplificată programa pentru învățământul primar, există copii care termină clasa a IV-a fără să știe să scrie și să socotească, fără să știe să răspundă la întrebările minimale de înțelegere a unui text? Fără să știe să se exprime minimal într-o limbă străină?

Iată o situație în care putem vorbi concret despre risipire de sine și de resurse.

Tot datorită copiilor mei am realizat că există foarte multă suferință și foarte multă tristețe în școala românească de acum. (Zilele trecute am auzit o fetiță reproșându-i alteia faptul că avea tată…) Copiii sunt foarte puțin ascultați – în familie și în școală. Vorbesc foarte puțin despre ce îi interesează cu adevărat. Desigur, ne putem întreba de ce nu oferă familia spațiu de ascultare și de creștere. Chiar dacă și familia face acest lucru, copiii au mai ales pe măsură ce cresc, diferite nevoi de încredere și ascultare, au nevoie și de ascultarea unui „terț”, pe care se așteaptă să îl găsească în școală.

Pe de altă parte, în urma experiențelor școlare ale copiilor mei, mi-am dat seama și că nu poți să pregătești copii empatici și sociabili, dacă în spațiul școlar nu le oferi timp considerabil de socializare. Viața înseamnă relații și socializare, iar la școală au de puține ori oportunitatea reală a unor asemenea experiențe de învățare.

Din perspectiva părintelui, cred că ce funcționează și o să funcționeze din ce în ce mai bine în învățământul românesc este implicarea în viața școlară a părinților care devin din ce în ce mai clari cu ei înșiși, care știu să formuleze așteptări din ce în ce mai precise. Cred că, mai devreme sau mai târziu, iar eu sper să fie mai devreme, sistemul de educație din România va introduce comunicări și raportări din ce în ce mai consistente, către părinți, mai mult decât către „autoritatea superioară”.

Mai cred și că este foarte important să refacem încrederea părinților în profesori.

În formarea lor inițială și continuă, profesorii au nevoie de cursuri de comunicare cu părinții și de bună gestionare a relațiilor cu aceștia. Sigur, au nevoie în primul rând de dezvoltare personală astfel încât să fie într-o bună relație cu ei înșiși. Legătura dintre școală (respectiv profesori) și părinți este foarte importantă. Aș spune – vitală. E ca o relație de familie, iar la mijloc este copilul: pentru a crește armonios, acesta are nevoie de doi părinți. Dar dacă în cupluri se mai produc separări, în relația dintre școală și părinți „divorțurile” sunt imposibile sau cu efecte prea mari. E nevoie să construim această relație în fiecare zi. Să punem în ea mereu, mereu, mereu suport, înțelegere și încredere!

În sfârșit, cred că experiențele școlare ale copiilor mei m-au întors, după mulți ani dați în business, în sectorul neguvernamental dedicat educației…

Ioana REVNIC

pentru Coaliția pentru Educație
Citiți AICI partea a doua a acestui interviu

 

L i k e   u s !