Masthead header

Cred în acești tineri

 

Una dintre pasiunile mele este teatrul. Ca urmare, cel puțin de două ori pe lună sunt prezentă într-o sală de spectacol, indiferent cum se numește ea: Teatrul Național, Teatru de Artă, Godot, Nottara sau Cuibul artiștilor șamd. Sunt acolo pentru a îmbina clasicul cu modernul, consacrații cu debutul, cumințenia cu imaginația – în final, scopul meu fiind atins: văd actori din toate generațiile, buni sau mai puțin buni, în montări foarte reușite sau care lasă de dorit. Și am de câștigat de fiecare dată. Sălile sunt arhipline cu oameni de toate vârstele, deși, trebuie să recunosc, predomină tinerii până în 25 de ani.

Sigur, putem să stăm acasă și să ne plângem că: „actorii nu mai sunt ce-au fost odată”, „una a fost generația de aur a teatrului românesc”, „nimeni nu merge la teatru”, „în România toate s-au dus de râpă, inclusiv teatrul și cultura, în general”, „toți stau doar pe internet și ochii-n telefon” etc. etc. Sau putem să vedem cu-adevărat ce se-ntâmplă frumos în jurul nostru, cum s-a transmis ștafeta de la vechile generații de actori la cele de azi și, în același timp, de la talent la talent.

Cea mai recentă piesă pe care am văzut-o, „Cântăreața cheală” de Eugen Ionescu, montată la „Cuibul artiștilor”, s-a încheiat cu un cuvânt al unuia dintre inițiatorii acestui proiect, în care spunea „Vă mulțumim pentru că sunteți aici, pentru că ne susțineți să încercăm să devenim noua generație de aur a teatrului românesc!” și m-a emoționat.

Sunt actori tineri care nu au niciun fel de susținere, dar care, la fel ca înaintașii lor, își dau sufletul pe scenă. Și speră că spectatorii îi vor aprecia la justa lor valoare. Majoritatea joacă pe gratis, lucru care nu s-a întâmplat cu generațiile anterioare de artiști. Acelea au primit repartiții, au fost susținute, li s-au dat roluri atât pe scenă, cât și în filme – au avut, în felul lor, noroc. Iar publicul stătea cu orele la coadă pentru bilete, deoarece nu aveau alternativă; mai mult, sperau să mai audă câte-o „șopârliță” care să le dea senzația că și ei, prin aplauzele furtunoase la replici scăpate de la cenzură, fac un fel de dizidență.

Acum nu mai e vorba de niciun fel de răscoală contra vreunui regim. Nu la teatru, în orice caz. Dar nici de susținere nu prea mai au parte tinerii actori. Inițiază tot felul de proiecte private, în săli de multe ori improvizate, doar pentru a juca. Și a ne bucura pe noi, publicul mofturos.

Eu cred în acești tineri – și nu pentru că sunt tineri, ci pentru că sunt talentați, au inițiativă, muncesc, vibrează și vor să construiască ceva durabil în lumea asta care ne apasă zi de zi, câteodată fără drept de apel.

Și mi se pare ciudat că se donează pentru absolut orice, dar mai puțin pentru talent, pentru inteligență, pentru frumos, pentru ziua de mâine. Sigur, sunt de acord că sunt mulți oameni bolnavi, amărâți, disperați care au nevoie de ajutor și îi admir pe cei care se luptă să obțină bani pentru ca să le facă viața mai ușoară și mai luminoasă. Inclusiv eu am participat financiar sau în diferite alte moduri la astfel de campanii.

Totuși, cred că nu e singurul domeniu în care putem ajuta. Există tineri extrem de dotați, fie ei în domeniul artei sau al științei; există inteligență și imaginație; există frumusețe și viitor. Sunt tineri care nu vor să plece din această țară și încearcă să construiască tot felul de lucruri aproape imposibile. Și aici nu vorbesc doar de artiști, deși ei sunt subiectul principal al acestui text. Ci și de copiii superinteligenți, lăsați (sau goniți) să plece unde văd cu ochii.

De ce nu se creează un curent prin care să-i ajutăm pe cei care vor să creeze România de mâine? Pe aceia care iau în râs ideea că nu te poți realiza la tine în țară și se luptă cu morile de vânt? De ce nu e o mișcare cu „2 euro pe lună” și pentru actorii care luptă pentru ca serile noastre să fie pline de lumină?

Nu e vina lor că nu au vreun handicap, că nu mor de foame (deși nu e timpul trecut…) sau că au un acoperiș deasupra capului. Mai mult, ei chiar pot însemna România de mâine și de poimâine.

În așteptarea unei mișcări în acest sens pe care, promit, îl voi susține cu toate puterile mele, închei prin a-i felicita pe cei de la „Cuibul Artiștilor” pentru tot ceea ce fac. Mai ales că montarea spectacolului „Cântăreața cheală” este foarte bună. În opinia mea de spectator, firește.

Odilia Roșianu
redactor șef „Literatura de azi”
L i k e   u s !