Masthead header

Fotografia care mi-a schimbat viața

Fotografie de grup, făcută din întâmplare. Într-o zi de luni. 20 martie. 2006. După lansarea Istoriei… lui Alex. Ștefănescu, la Oradea. 

 

Pe atunci, habar nu aveam în ce fel întâlnirea mea cu Alex Ștefănescu, personajul principal al fotografiei, are să îmi schimbe viața. El m-a încurajat să iau scrisul în serios. Și datorită lui am învățat – cât într-o sută de vieți – multe lucruri despre un anume fel de a trăi în lume. Cu îndrăzneală. Cu asumare. Cu generozitate. Poate cu prea multă risipire. Și cu dragoste.

În plus, datorită cărților pe care le scrie, încă învăț cum să mă bucur de frumusețea literaturii. 

Maniera în care îşi exercită profesia de critic literar; talentul şi optimismul pedagogic; grija față de cititor; stilul critic cu desăvârşire lipsit de narcisism auctorial fac din Alex. Ştefănescu profesorul generic – de literatură.

*

În 1971, după terminarea facultăţii, Alex. Ştefănescu a fost timp de şase luni profesor de limba română într-un cătun – Caşvana. El şi soţia lui erau primii licenţiaţi veniţi să predea la şcoala din sat. Iacătă cum descrie perioada cu pricina: „Piața centrală a satului era pavată cu… noroi. Un noroi în care intrai până la glezne (și în care mi-am și pierdut la un moment dat un pantof, fără să-l mai găsesc vreodată). Predam limba și literatura română la câteva clase. În timpul orelor se întâmpla adesea să deschidă ușa câte un țăran care, fără să-mi spună măcar bună ziua, își lua copilul, îi punea o sapă în mână și îl ducea la muncă, pe câmp. Directorul școlii lua din lemnele de foc destinate încălzirii claselor, ca să-și încălzească propria casă. Drept urmare, în clase era frig ca într-un cavou. Populația satului (formată din români și ceangăi) era refractară la ideea de învățământ obligatoriu și refuza să-și dea copiii la școală, pentru că avea nevoie de ei la muncile agricole. Dacă insistai, te alungau din curtea lor, agitând un topor în aer.”

În toată harababura din Caşvana, Alex. Ştefănescu scria critică literară. S-a dedicat în cele din urmă acestei profesii, exersându-şi astfel vocaţia pedagogică înnăscută, căci stilul său de critică e al unui magistru prietenos care îi iniţiază pe ceilalţi în frumuseţea literaturii. Şi-a exersat acest talent ani la rând ca exeget, istoric literar şi descoperitor de talente la Poşta redacţiei.O dovadă a amintitei înzestrări e şi o carte a sa – Mesaj către tineri: Redescoperiţi literatura! Volumul are trei părți: Ce nu scrie în manualele şcolareCâte ceva despre literatura românăCum trăieşte un om care trăieşte pentru literatură; sistematizează idei expuse în textele critice, în pagini confesive sau la întâlnirile cu publicul; și cred că e util – în primul rând – tuturor celor care predau literatura.

Cartea îi poate convinge pe înstrăinaţii de literatură să regăsească farmecul acesteia, căci aduce argumente memorabile. Iată câteva: merită să redescoperim literatura, întrucât toţi avem nevoie de ea, dar nu ştim acest lucru; literatura este o sursă o plăcere inofensivă; este însăşi esenţă de viaţă şi cheamă oamenii la ceva mai înalt decât existenţa cotidiană; ne dezanimalizează; ne face mai frumoşi.

Există în volum idei – radicale – ce par de domeniul evidenţei, dar pe care nimeni nu le-a explicat pe îndelete, până acum: în literatură nu are importanţă de ce scrii, important este CUM scrii; dacă scrii, nu contează câtă emoţie investeşti într-un text, contează doar câtă emoţie provoacă acel text cititorilor; un text literar care nu are valoare nu există; în literatură nu există progres, ci doar o succesiune de mode; critica literară nu este o ştiinţă; nu este suficient să ai talent ca să fii scriitor ş.a. Aserţiunile sunt susţinute de raţionamente ingenioase, de exemple originale.

Deseori îi aud pe unii că i se adresează lui Alex. Ştefănescu cu apelativul „Domnule profesor”. Și-atunci îmi amintesc că eu însămi îl socoteam – doar citindu-i cărțile și fără să-l fi întâlnit vreodată – profesorul meu…

*
Ba mai mult: îmi închipuiam că Alex. Ștefănescu scrie numai și numai pentru mine!

Îmi propusesem să îi spun asta în ziua în care aveam să îl văd în carne și oase. Iar acest lucru urma să se întâmple în curând.

Alex. Ștefănescu venea în orașul meu, să își lanseze o carte.

Locuiam, pe atunci, la Oradea.

*

Cu un sfert de oră înaintea lansării, Aula Magna a Universității era arhiplină.

Când am intrat, Alex. Ștefănescu era singur, la masa din prezidiu. O masă la care ar fi încăput pe puțin doisprezece inși cât el. Nu era nicio gazdă pe-aproape. Nimeni – să-l întrebe dacă are nevoie de ceva. Nimeni – să-i aducă măcar un pahar cu apă.

Din când în când, câte o persoană din public se apropia și îi cerea un autograf.

Alex. Ștefănescu mi s-a părut, atunci, teribil de singur.

*

Cred că în făptura lui a crescut, odată cu anii pe care și-i sărbătorește azi (în 6 noiembrie), o însingurare greu de închipuit de către oricine îl ascultă vorbind, căci el vorbește  mai mereu cu un umor nebun. Și păcălește pe-oricine cu bonomia sa aparent inepuizabilă. 

Cred că nu pot să îl vindece de însingurare nici urieșeasca sa vitalitate; nici generozitatea lui risipitoare; nici încăpățânarea de a trăi totul, totul, totul cu simțurile date la maximum; nici admirația adoratoarelor cunoscute sau necunoscute; nici măcar afecțiunea nedisimulată a celor pe care îi lasă prin preajmă. 

Cred că doar când scrie uită cât e de singur.

*

Când l-am întâlnit întâia oară pe Alex. Ștefănescu, era 20 martie 2006.

O zi de luni în care m-am temut – în fiecare ceas – că se va întâmpla ceva rău.

Că taxiul care mă ducea la lansarea cărții lui va avea un accident.

Că banii cu care aveam să îi cumpăr cartea îmi vor fi furați.

Că toate volumele pe care le-a adus se vor vinde înainte ca eu să reușesc să îmi cumpăr unul.

Noua carte îmi era aproape la fel de dragă ca una mai veche, despre Nichita Stănescu, scrisă tot de Alex. Ștefănescu.

O păstram din liceu.

*

În ultimul an de liceu am avut la română o temă grea: să fac o lucrare despre ,,universul liric” al lui Nichita Stănescu.

Nu știu ce mă enerva mai tare: cerința formulată într-un limbaj exasperant de lemnos  sau faptul că, pe atunci, poezia respectivului îmi dădea – la propriu – dureri de cap.

Împrumutasem de la bibliotecă multe cărți de critică literară. Printre ele – una cât palma. Avea copertă albă și pagini aspre. De autorul ei, Alex. Ștefănescu, nu mai auzisem până atunci.

M-am apucat să conspectez tomurile, pe rând, obsedată să înțeleg ,,Ce a vrut să spună poetul în versuri…”

Dar din desfășurările de idei ale criticilor pricepeam doar… că TOȚI au înțeles din poezia lui Nichita Stănescu ceva ce eu nu voi înțelege niciodată.

Când i-a venit rândul cărții mici, albe, am simțit – de la primele pagini – că mintea mea se eliberează. De confuzie. De nepricepere.

Am avut pentru întâia oară impresia că există cineva care ȘTIE ce e în mintea unui cititor al lui Nichita Stănescu. Cineva care scrie pentru ceilalți. Nu pentru a-și etala – simandicos – un anumit mod de a înțelege literatura unui scriitor greu de înțeles.

Am terminat volumașul într-o noapte. Și nu l-am mai dus la bibliotecă. Am pretins că l-am pierdut. Îmi plăcea să îmi închipui că a fost scris numai și numai pentru mine.

*

În ziua în care l-am întâlnit întâia oară pe Alex. Ștefănescu, aveam la mine și cartea din liceu.

În Aula Magna, cât timp l-am ascultat, am crezut din nou – cu o nerozie de adolescentă întârziată – că el vorbea numai și numai pentru mine. Chiar dacă i-a făcut pe TOȚI să râdă. Chiar dacă, apoi, a discutat cu TOȚI cei care l-au oprit după lansare. Cu TOȚI cei care i-au cerut un autograf. Chiar dacă a fost jucăuș, măgulitor, îndrăzneț sau tandru cu TOATE doamnele și domnișoarele care erau de față.

Când mi-a venit rândul la autografe, când am ajuns în fața lui și m-a întrebat cum mă cheamă, ca să-mi scrie o dedicație, nu am mai știut ce să-i răspund. Îl priveam cu un rictus tâmp care aducea a zâmbet. Am avut puterea doar să îi întind, pentru un autograf, pe lângă cartea cea nouă și cărțulia datorită căreia am aflat că există.

De ce sunteți atât de emoționată, domnișoară? m-a întrebat. Eu nu am putut să articulez niciun sunet. Vrea să se fotografieze cu dumneavoastră, dar nu are curajul să vă spună – a zis cineva din senin, în locul meu. Adevărul e că nici nu mă gândisem la așa ceva! Nici nu știam ce vreau. Mintea îmi era inertă. Uitasem de toate. Uitasem că plănuisem să îi mărturisesc cum într-o vreme îmi închipuiam că el scrie numai și numai pentru mine.

Aaaa, cu mare plăcere! Să ne fotografiem toți! – a răspuns, spre disperarea mea, căci aș fi dat orice ca fix în clipa aceea toți ceilalți să dispară și să rămânem doar doi în fotografie: eu și el.

*

După un an de la întâmplarea cu fotografia, tot într-o primăvară, am mers la București să îi iau lui Alex. Ștefănescu un interviu. Primul meu interviu cu un scriitor.

Apoi, peste câțiva ani, am scris împreună o carte. 
În biblioteca mea, cartea noastră stă lângă volumul despre Nichita Stănescu pe care l-am citit în liceu.

Și lângă fotografia de grup făcută într-o altă viață a mea.

Într-o zi de martie.

Din întâmplare.

Ioana Revnic

44/ #100denume

Aflați mai multe despre proiectul #100denume și alăturați-vă lui!

Foto cover – Alex. Ștefănescu, în studenție

Your email is never published or shared. Required fields are marked *

*

*

L i k e   u s !