Povestitoarea
De vara trecută, cel mai firesc lucru pe care îmi vine să îl spun despre mine este că sunt povestitoarea de la Dăruiește Viață. Zilele acestea s-a împlinit un an de când sunt voluntar cu patalama.
Ca voluntar, împart cu copiii bolnavi timp, joacă, și mai ales povești.
Le citesc povești copiilor de la Secția de Oncologie a Spitalului ”Marie Curie”. Le ascult poveștile. Apoi le spun mai departe, în scris, ca să le afle și alții.
Despre câteva din întâlnirile cu copiii am povestit pe Bunatate.ro sau pe Daruiește Viață.
Ce poate să facă un Like
Povestea voluntariatului meu la Dăruiește Viață a început în vara lui 2014, când i-am trimis lui Carmen Uscatu, una din fondatoarele asociației, un e-mail în care scriam că vreau să devin voluntar.
Pe-atunci, nu știam exact ce aș putea să fac pentru Dăruiește Viață, cu atât mai mult cu cât nu locuiam în București. Și nu am făcut nimic, exceptând faptul că eu și Carmen am schimbat niște mesaje.
Întâmplarea aceasta a rămas în mintea lui Carmen, care a reluat legătura cu mine după două veri și după ce i-am dat un Like la o postare de pe Facebook. Mă mutasem la București, iar Carmen mi-a scris într-o dimineață de august, amintindu-mi de corespondența noastră trecută.
Ne-am întâlnit a doua zi. Am vorbit. Și am decis să devin povestitoarea de la Dăruiește Viață.
De ce fac voluntariat?
Nu e niciun gest de eroism la mijloc. Nu-i nici măcar un act gratuit. Onest vorbind, fac voluntariat din… nevoi.
Din nevoia de a face oareșiceva care – poate – contează.
Din nevoia de a-i influența pe alții – căci aș vrea ca scriind, povestind, lucrând cu copiii să pot influența mii de mii de oameni.
Fac voluntariat din nevoia de putere: e uimitor pentru mine cum niște cuvinte scrise sau spuse au puterea de a-i determina pe oameni să facă ceva pentru alții.
Fac voluntariat și pentru că îmi place, îmi convine să mă simt parte din puzzle-ul Dăruiește Viață. Cred în ceea ce face echipa de aici (Carmen Uscatu, Oana Gheorghiu, Mihaela Pintilie, Ramona Sârbu ș.c.l.). Iar alături de fete mă simt liberă.
În sfârșit, voluntariatul îmi hrănește nevoia de experiențe noi.
Dar mai fac voluntariat și din frică. Mi-e o frică teribilă de boală. Și de moarte. Însă mă țin aproape de acestea, sperând că au să mă înspăimânte din ce în ce mai puțin. Pentru că orice trăire își sleiește puterile, când o rereretrezești în tine.
*
Alături de copiii bolnavi de cancer mă simt de fiecare dată în largul meu; în mijlocul lor, cu ei, pentru ei îmi îmblânzesc tristețile; în mijlocul lor, cu ei, pentru ei pot să mă joc, să râd oricât – fără să mă prefac.
De când sunt voluntar, cel mai greu mi-a fost când m-am aflat față în față cu adolescenți, cu tineri, cu maturi afectați de boli incurabile. De foarte multe ori nu am știut ce să le spun. De foarte multe ori m-am simțit o impostoare, mimând seninătatea, în timp ce ei îmi vorbeau de cancerul lor blestemat. Mi-a fost teamă să le spun că mă tem pentru ei.
Despre unii am scris, iar rândurile mele au devenit predică de înmormântare.
De când sunt povestitoarea de la Dăruiește Viață, am învățat că mulți oameni vor să ajute, dacă îndrăznești să le ceri ajutorul.
Că nu se poate să răzbești de unul singur.
Că între oamenii care vor să ajute se fac sau se reînnoadă legături.
Că orice ajutor contează.
Că nu e nicio minune la mijloc, atunci când oamenii ajută: omenește e să ajuți.
Dar minunat este că se întâmplă acest lucru. Că sunt atâția oameni care și-au păstrat omenia. În vremuri în care destui nu mai sunt(em) oameni – pentru ceilalți.
Ci fiare.
Ioana Revnic
Fotografii de Alexandra Sandu
În Romania, în ultimii patruzeci de ani, nu s-a mai construit un spital de copii. Daruiește Viață construiește prima clinică de oncologie din Romania, în cadrul Spitalului de Copii Marie Curie.
Un SMS cu mesajul SPITAL la 8844 – înseamnă 2 euro/lună pentru construirea unei clinici oncologice moderne, în care tratarea cu succes a afecțiunilor oncologice să nu fie un miracol, ci însăși normalitatea. Mai multe detalii și pe Bursa de Fericire, platforma de strângere de fonduri a asociației Dăruiește Viață.
