Îi examinez tatuajul de pe omoplatul drept: o coroană de prințesă, iar sub ea – o potcoavă în jurul căreia, de la un capăt la altul, se înfășoară – într-o delicată spirală vegetală – tulpina unui trifoi. Între coarnele potcoavei e scris numele ei: Andreea.

Desenul e umplut cu cerneluri albastre și roșii.

Deasupra claviculei drepte, fata poartă tatuat un alt nume. Al celui pe care l-a iubit în liceu. Care i-a devenit soț. Și, în cele din urmă, fost bărbat.

Pe degetul inelar – văd un ying și un yang. Iar pe glezna dreaptă, sub pantalonii de pijama – o atletă care aleargă.

*

Ea, Andreea, a făcut atletism din clasa întâi, timp de 14 ani. Îi plăcea mai mult ca orice – să alerge. Până și în somn se visa concurând pe pista de atletism. S-a oprit din alergat și din visat doar când s-a îmbolnăvit. De fapt, a oprit-o cancerul.

Totuși, sportul a așezat în corpul ei o forță de care nici ea nu era conștientă. Altfel, cum ar fi rezistat atâtor operații și tratamente?

*

În 2015, în urma unui control de rutină, Andreea Ghiță descoperă că are un coriocarcinom uterin, de 10 centimetri. E internată la spitalul din Craiova, medicii îi administrează citostatice, timp de 3 luni. Din milă, spun ei. Și refuză să o opereze.

Andreea vine la București, la Spitalul Elias, iar doamna doctor Cornelia Nițipir se ocupă asiduu de ea. Întâi, micșorează dimensiunea tumorii, până ce se poate opera. O operează. Apoi îi administrează Andreei tratamentul. Îi supraveghează ședințele de chimioterapie.

În 2016, Andreea face două transplanturi de celule stem, la Spitalul Fundeni. Suferă două operații pulmonare, în urma cărora îi sunt îndepărtați noduli de pe cei doi plămâni. Continuă cura de citostatice. Este părăsită de soț.

În ziua în care am cunoscut-o, la sfârșitul lui martie, Andreea era internată iar la Spitalul Elias și aștepta să înceapă o nouă cură, pentru a le veni cumva de hac tumorilor de pe plămânul stâng, de pe ficat, și de pe rinichi. Am căutat-o, îndemnată de o bună prietenă. Voiam să o cunosc, să o ascult și să îi scriu povestea.

Iar dacă printre copiii mici, bolnavi de cancer, de la Spitalul ,,Marie Curie” mă simt de fiecare dată în largul meu; dacă în mijlocul lor, cu ei, pentru ei îmi îmblânzesc tristețile; dacă în mijlocul lor, cu ei, pentru ei pot să mă joc, să râd oricât – fără să mă prefac, lângă Andreea m-am simțit o impostoare.

Mă uitam la ea și mă gândeam că ar fi putut să îmi fie elevă. Aș fi scos-o la tablă. I-aș fi corectat caietele de notițe. I-aș fi dat lucrări de control. I-aș fi pus absențe când ar fi lipsit de la ore, să meargă la antrenamente. Aș fi lăudat-o când ar fi câștigat medalii. Ne-am fi certat și ne-am fi împăcat. Ne-am fi revăzut după ce și-ar fi luat BAC-ul. Aș fi felicitat-o că a intrat la Kinetoterapie. M-ar fi chemat, poate, la nunta ei.

Nu știu ce i-aș fi zis când aș fi aflat ce boală a dat peste ea. Așa cum n-am știut ce să fac, ce să spun, când mi-am dat seama CÂT de bolnavă este.

Am stat cu Andreea vreo două ore.  Am povestit și am râs.

Dar n-am putut să-i mărturisesc că nu pricep DE UNDE ARE ATÂTA PUTERE să înfrunte cancerul. De unde-i vine împăcarea. 

O priveam, gândindu-mă că, în locul ei, aș fi murit de mult.

M-ar fi omorât spaima de boală.

De neputințe.

Groaza de-acea moartea care se-ntâmplă fără ca nimeni, nimeni, nimeni să te țină de mână.

*

Ne-am luat rămas-bun, promițându-ne că ne vom reîntâlni. Am stat minute bune – îmbrățișate. Și nu sunt sigură că, în îmbrățișarea noastră din care nu ne înduram să ne desprindem, Andreea era cea consolată. Cea îmbărbătată… 

*

În Vinerea Mare, în trenul care mă duce spre casa părinților mei, revăd acest text,  înainte să i-l trimit Andreei. Îmi propun să o sun. Vreau să-i fac urări de sărbători și să o anunț că am să trec pe la ea, de îndată ce mă întorc la București.

Deschid pagina ei de Facebook, să-i scriu un mesaj.

Și aflu că de azi, din Vinerea Mare, Andreea nu mai este. 

Avea 25 de ani.

Ioana REVNIC