Masthead header

Un dor nevindecat

mamafiica

Pentru Maria, prietena mea, alături de care am căpătat aceste amintiri.

Pe vremea asta. 

Cu niște ierni în urmă.

Aici nimeni nu vorbeşte cu voce tare. „Aparţinătorii” stau lângă ai lor şi citesc din cărţulii de rugăciuni. Unii plâng. Cei mai mulți mângâie.

Eu și Maria, prietena mea din liceu, am intrat în salonul de terapie intensivă, fără să cerem permisiunea cuiva.

Nu e prima oară când mă aflu într-un asemenea loc – un fel de purgatoriu al imprevizibilelor evoluții postoperatorii.

Nu e pentru întâia oară când văd oameni care adastă între lumi.

Pe lângă noi trec asistentele care vin să îngrijească bolnavii. Nu ne apostrofează. O infirmieră şterge cu mopul sângele care se scurge pe linoleum din branula unui bărbat. Alta leagă de pat un suferind care se zbate încontinuu, gata să-şi smulgă masca de oxigen. A treia – o spală pe o copilă pansată la cap. Fata are pielea de culoarea morţii. Privește în gol. A apărut vreo schimbare? Întreabă cineva. Infirmiera șoptește că nu.

Maria s-a dus lângă mama ei – o mogâldeaţă care stă chircită pe partea dreaptă. Cu capul dat mult pe spate. Cu ochii închiși, căzuți în orbite pământii. Are gura larg deschisă. Îi pot număra măselele din metal. Femeia muşcă aerul, arar.

Ieri, mi-a spus Maria înainte să ajungem la spital, mama a avut un moment de luciditate. Mi-a spus că ea vrea să meargă la Lucian, pe lumea cealaltă. Să nu fiu supărată. Să plec acasă și să am grijă de ceilalţi. Apoi m-a îmbrăţişat. De atunci, nu a mai zis nimic…

Lucian e fratele mai mic al prietenei mele. L-a îngropat cu câteva luni în urmă. Erau plecaţi amândoi de câţiva ani în străinătate, la muncă. Se aveau doar unul pe altul. Duminica, Maria îl aştepta la masa de prânz. Într-una din duminici, fratele ei n-a mai venit, iar ea s-a gândit că o fi dormind mai mult. S-a dus să îl trezească. Și l-a găsit mort. Cunoscuţii de prin străinătăţuri au ajutat-o să îl aducă acasă, în satul copilăriei lor. Aici, Maria și cei doi frați care i-au mai rămas s-au îngrijit de toate rânduielile pentru îngropăciune. Părinții – nu mai aveau putere nici să-și jelească copilul.

Când am mers să-mi iau rămas bun de la el, mama lui repeta la nesfârșit, arătându-mi-l într-o fotografie… Ultima oară când a fost acasă mi-a zis: N-am braţe așa de mari, ca să te-mbrăţişez atât de strâns, cât de mult te iubesc. Asta mi-a zis…

În preajma Crăciunului, dorul de mezinul mort și bolile pe care le târa după ea de ani buni au răpus-o. Acum zace pe patul de la terapie intensivă, cu creierul ferfeniță. Fără nicio șansă de a-și mai veni în fire.

Maria își mângâie mama și îi vorbește. Îi șterge faţa cu nişte şerveţele umede. Apoi înmoaie un tifon în apa de pe noptieră şi îi atinge buzele uscate. O îmbrăţişează, iar trupul femeii se zvârcoleşte. Ca şi cum ar ști că are în apropiere carne de-acelaşi soi.

Mă uit la prietena mea. În curând, rămâne orfană. Iar ea este conștientă de asta.

Îi cer iertare – în gând – că nu am cum să o apăr de durerea care va să vină.

Că nu am cum să-i alin neputința.

Și dorul de care nu se va mai vindeca nicicând.

Ioana Revnic

Sursă foto www.pinterest.com

L i k e   u s !