courage

Uneori mă mai bântuie coşmarul adolescenţei mele: Se făcea că mă aflam în mijlocul unei străzi cu multe benzi pe care circulau fără oprire, din toate părţile, mii de maşini. Nu mă încumetam să fac – singură – slalom printre vehiculele care mă împresurau. Nu spuneam nimic. Nu înaintam. Aş fi strigat după ajutor, dar îmi era ruşine să fac asta. Mă strângeam ghem la pământ, în mijlocul furnicarului de automobile. De o parte şi de alta a străzii, pe trotuare, cunoscuţi şi necunoscuţi treceau fără să mă vadă.

În acest vis, eu cea de azi mi-aş da întâlnire cu mine, cea de altădată.

Întâi, aş traversa grozavul drum închipuit în somn, m-aş strecura lângă varianta mea adolescentin-onirică şi i-aş sta alăturea, pe caldarâm.

Apoi, mi-aş cere iertare de la mine cea din trecut, pentru că, adolescentă fiind, nu m-am iubit mai deloc.

Multă vreme m-aş ţine în braţe: nici nu vă închipuiţi câte minuni poate să facă o îmbrăţişare!

În adolescenţă, jinduiam după îmbrăţişări care pecetluiesc iertarea; după îmbrăţişări care alină; după îmbrăţişări a tot înţelegătoare. De îmbrăţişările părinteşti mă înstrăinasem. Abia de-aveam parte de îmbrăţişări aţâţătoare de pofte – iar ele năşteau în mine vinovăţii fără temei. La vremea aceea, m-aş fi lăsat îmbrăţişată cu mii de braţe, în toate felurile. Aş fi plătit pe cineva ca barem să mă ţină de mână când – în coşmarul meu obsedant, visat nu doar noaptea, ci şi cu ochii deschişi – mă pomeneam singură în hărmălaia automobilistică de pe o stradă imaginară cu zeci de benzi şi cu trecători indiferenţi.

Fireşte, nu spuneam nimănui nimic din toate acestea.

Iar pe mine mă dispreţuiam din răsputeri pentru tânjirea-mi blegoasă.

Acolo, în coşmarul adolescenţei mele, eu cea de acum mi-aş spune mie, celei de odinioară, că orice-mi pare sau îmi va părea cu neputinţă e, de fapt, uşor de făcut – atâta timp cât nu-mi îngădui să cred că mi-e greu.

Că-n lumea mea pot să fac (aproape) orice: pot îmblânzi până şi-această reverie apăsătoare  în care eu cea de azi m-am chemat pe mine, cea din alte vremuri.

În cele din urmă, m-aş îndemna: Fă paşi – mai şchiopătaţi, mai târşiţi! Ridică-te şi umblă: ba ca o zvârlugă, ba ca un Quasimodo, prin puhoiului acesta de maşini care se-nghesuie pe strada ta de coşmar. Dacă ai vrea, ai izbuti să te porţi pe deasupra tuturor, ca Iisus peste ape.

Doar îndrăzneşte!  Nu te mai teme!

Bagă bine la cap, măcar atâta lucru:

Nu te teme!

Îndrăzneşte!

Ioana REVNIC

Sursă foto – AICI

***

Text scris în urma unei provocări a doamnei Elisabeta Stănciulescu, în cadrul programului de dezvoltare personală pe care l-a inventat şi pe care l-am urmat.
Mai multe detalii pe www.elisabetastanciulescu.ro