Și cu ce te-ai ales de pe urma cursurilor ăstora? sunt întrebată de fiecare dată când povestesc câte ceva despre cursurile de dezvoltare personală și profesională, pe care le-am făcut cu doamna Elisabeta Stănciulescu.
Cu biroul la care scriu, cu un scaun ergonomic, cu biblioteca în care mi-am pus cărțile după ce m-am mutat în locuința din București… – răspund, spre consternarea ascultătorului. Mi le-a dat doamna Elisabeta Stănciulescu!
***
Vara trecută m-am mutat, pe neașteptate, din Oradea în București, schimbându-mi locul de muncă. Nu și domeniul de activitate, deși jurasem că nu am să mai rămân prizoniera unui sistem (de învățământ) în care rezistența la schimbare, ego-urile gonflate până la Dumnezeu și-napoi, încremenirea în proiect(e), obediența, neputința învățată mi se păreau omniprezente.
(Există oare vreo breaslă în care nu se-ntâlnesc toate aceste neajunsuri?)
Din profesoară (cu doctorat, post-doctorat și-o popularitate comodă) am ales să devin – un timp – învățătoare, schimbând o foarte bună școală de stat orădeană cu o școală privată dintr-o capitală deloc prietenoasă.
Despre serviciul meu de acum nu știam decât ce citisem pe internet. Și ce îmi povestiseră doi prieteni.
A urmat un an în care, oricât mi-a fost de greu, am știut să îmi gestionez bine descumpănirile, furiile, reticențele. Un an în care nu m-am plictisit nici măcar o secundă – nici nu am avut vreme de așa ceva! Un an în care am învățat tot ce-am putut învăța despre cum se face școală ALTFEL. Un an în care am descoperit în jurul meu multe persoane care mă inspiră: copii, colegi, părinți, oameni noi. Un an în care mi-am asumat fiecare neîmplinire. Fiecare pas pe loc. Un an în care am croit planuri îndrăznețe, la concretizarea cărora sunt decisă să lucrez din greu. Un an în care am creat ori am reînnodat legături prețioase. Un an în care munca (solicitantă) alături de prunci de 6-7 ani mi-a alimentat rezervele de dragoste, de copilări(r)e, de răbdare, de creativitate, de dăruire.
Plănuisem de mult o schimbare profesională. Dar toate tentativele de a face acest lucru au eșuat rând pe rând, chit că păreau a fi succese sigure.
Până când am înțeles că cel mai lesne ar fi să fac – într-altă parte – tot ce știu eu mai bine, folosindu-mă de resursele pe care le am la îndemână – aici și acum. Această soluție logică și simplă mi s-a revelat după ore de muncă în programul creat de doamna Elisabeta Stănciulescu. Și tot în urma acestui program, am descoperit că port în mine toate ,,uneltele” utile în a-mi gestiona devălmășia de emoții pricinuite de mutarea mea din Oradea la București – mutare petrecută în doar trei săptămâni.
***
Au fost unii apropiați care, aflând că urmez un program de dezvoltare personală au spus că așa ceva nu folosește la nimic. Că e o… șarlatanie.
Eu însămi am fost sceptică – o vreme.
M-am îndoit nițel că ceea ce făceam în programul individual mă va transforma ,,în cea mai bună variantă a mea, din câte există”. Dar până la urmă am crezut, am perseverat, urmând anul trecut și cursurile pentru care vreo șase luni am făcut traseul Oradea-București și retur (adică mai mult de 1200 de km), din două în două săptămâni. Și-am devenit autonomă: asta îmi și doream – fără să fi știut, la începutu-nceputurilor, să formulez în propoziții clare ce aștept de la mine și de la curs. Iar schimbările și riscul nu mă mai îngrozesc – cum se-ntâmpla altădată. În plus, când mă tem de neprevăzut, știu să-mi îmblânzesc repede spaima.
Când am început programul, eram precum un mânz venit pe lume de câteva ore. Ca în cele din urmă să ajung un Pegas.
***
Am început să lucrez cu doamna Elisabeta Stănciulescu în vara lui 2014. Ce m-a făcut s-o caut?
Infidelitatea…
Mai exact un articol de-al dumneaei despre adulter și despre obsesia fidelității. De la articol am ajuns la site. Pe site am citit alte texte. Erau scrise fără ca autoarea să aibă aerul că s-ar afla în posesia unor adevăruri absolute. Argumentele științifice pe care își construia demonstrațiile îmi inspirau încredere.
Am fost curioasă să aflu mai multe despre autoare. I-am parcurs CV-ul, i-am citit povestea. Am revenit la articole.
Ce s-a întâmplat mai departe am povestit AICI.
***
În clipa în care am decis să îi scriu doamnei Elisabeta Stănciulescu, pentru a-i solicita o bursă, au contat enorm asigurările pe care Alina, colega mea de bancă din liceu mi le-a dat: o avusese profesoară la Universitate, deci o cunoștea.
Doamna era (este!) – mi-a explicat Alina – vizionară. Exigentă. Onestă. Integră. Aveam să aflu – în scurtă vreme – că este și un om neverosimil de bun! Un om PĂSĂTOR. Căci, când a aflat că m-am mutat la București, mi-a și dăruit: biroul la care scriu, un scaun ergonomic, biblioteca în care îmi țin cărțile…
***
La un moment dat, lucrând împreună cu doamna Elisabeta Stănciulescu, am înțeles că smerenia nu e totuna cu umilința. Că, oricât de mult mi-ar plăcea să mă lăfăi în centrul universului meu, viața (mea) e ȘI în altă parte. Sau MAI ALES în altă parte. Că nu-mi sunt de niciun folos adăstările nesfârșite în jurul propriului ombilic, asortate cu icnete de admirație, ori – dimpotrivă – cu lamentații legate de soarta mea tristă, într-o lume nedreaptă.
Altcândva, lucrând împreună, mi-am dat am început să deprind echilibrul dintre dorința de a mă afla alături de cei din jur și nevoia mea vitală de a sta dincolo de granițele pe care le trag vârtos între mine și ceilalți (nevoie care, cândva, se înrudea cu o secretă mizantropie). Încă mai învăț asta. Iar în locul mizantropiei, exersez compasiunea.
Și tot lucrând împreună mi-am dat seama că ,,dezvrăjirea” pe care mi-o aduce realismul constructiv nu înseamnă renunțarea la simțăminte puternice ori la aspirații îndrăznețe. Despre lucrurile pe care le-am descoperit lucrând împreună cu doamna Elisabeta Stănciulescu și pe care le tot învăț, am să mai scriu.
Și, pentru toate, am să-i tot mulțumesc!
Ioana REVNIC
Mai multe detalii despre Școala pentru performanță, echilibru și integritate găsiți AICI: www.elisabetastanciulescu.ro
