Masthead header

Mireasa cu ochi negri

Fotografia de mai jos are 8 ani. E făcută la Salonul de Carte ce se desfăşoară la Chişinău an de an, la sfârşitul verii. Mă aflam pentru prima oară acolo. Venisem – singură, singurică – din Oradea, pentru a participa la Ziua Limbii Române şi pentru a face nişte interviuri (lui Grigore Vieru îi trimisesem deja întrebările prin e-mail; cu Mihai Cimpoi – pe atunci preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, aveam să stau de vorbă la faţa locului; iar pe Vitalie Ciobanu urma să îl conving să dialogheze cândva cu mine, lucru care până la urmă s-a şi întâmplat).

 besleaga 2

Un observator atent al instantaneului poate lesne băga de seamă că mai familiar îmi este domnul din dreapta (Serafim Saka), decât celălalt companion din poză (Vladimir Beşleagă). Cu primul stătusem deja de vorbă ceasuri bune: tocmai ne întorseserăm dintr-o lungă plimbare prin oraş. Pe Vladimir Beşleagă îl întâlnisem chiar atunci, la Salon. Îl „cunoşteam” doar din câteva articole de critică literară, aflasem că e un scriitor important, deci n-am scăpat ocazia de a imortaliza acel moment norocos al întrevederii noastre fulgurante.

Întâmplarea de atunci nu a lăsat nicio urmă în memoria lui Vladimir Beşleagă. Dar mie poza mi-a oferit, peste ani, pretextul de a intra în vorbă cu dumnealui – printr-un schimb de e-mailuri. Scriitorul împlinise o vârstă rotundă, iar lumea din jur îl asalta ca să-i ceară interviuri, ca să-l măgulească ori să-l felicite. N-am făcut excepţie! M-am alăturat corului de solicitanţi-admiratori şi, în 2011, i-am propus pentru prima oară să „înfiripăm” un dialog. 

După care, nu s-a mai întâmplat nimic. Am… uitat un timp ce-l rugasem. Şi – de ruşine că nu m-am ţinut de cuvânt – poate că mi-aş fi şters definitiv din minte înţelegerea noastră, dacă nu ne-am fi revăzut iar în 2012, tot întâmplător, la un târg de carte bucureştean.

După politeţuri de circumstanţă şi scuze penibile din partea mea; după o muştruluială blândă din partea autorului curtat în scopuri literare, am convenit să începem – totuşi – o convorbire.

I-am trimis e-mailul cu prima întrebare după… alți doi ani de amânări. Vladimir Beşleagă mi-a răspuns prompt, cu umor, ca şi cum am fi reînnodat o discuţie încheiată mai adineauri. A urmat un dialog pe care n-am să îl uit vreodată.

Iacătă câteva dintre mărturisirile pe care Vladimir Beșleagă mi le-a încredințat.

Le reiau astăzi, când acesta împlinește 85 de ani.

În semn de omagiu aniversar.

Pentru un scriitor pe care îl iubesc: Vladimir Beșleagă

Oaspetele Bunatate.ro!

Luțu și fetele…

Ştii cum mă alinta maică-mea în pruncie? Ba, uneori, şi mai târziu.

– LUŢU! aşa-mi zicea: LUŢU!

Acest Luţu, încă de pe la vreo patru-cinci ani, avea ce avea cu… fetele. Mai exact, cu vecina de peste drum, Nina Marian, care era cu vreun an şi ceva mai mică. Ne jucam cât ne jucam… De, copii! La un moment dat, ce-mi venea, baistrucul dracului! că o înhăţam în braţe, o ridicam sus şi hai! s-o învârtesc ca pe-o morişcă!

– Las-o, măi, ghiavole, că ai să-i întorci rânza pe dos! striga mamă-sa Panaghia… 

Altă istorie. Mai tristă. Chiar tragică, fiindcă avea să mă marcheze pentru toată viaţa! Odată cu ea am aflat că (de se întâmplă să fie!) dragostea e mai întâi durere, abia apoi… plăcere.

Când am mers la şcoală, am fost aşezat într-o bancă prin fundul clasei. Ce-i drept, mai erau vreo două în urma mea. După o vreme de adaptare la noua mea situaţie existenţială (la început stăteam cu ochii ţintă la tablă sau priveam în gura învăţătorului), am început, hoţeşte, să iau aminte împrejur, ca să văd pe cine am de vecini. Şi – o! ce minune! Chiar în spatele meu şedea o copiliţă ca o păpuşică: rumeioară la faţă, dar… ochii! Ochii negri, cu… scântei… Gata, numai la dânsa prinsei a mă uita. Care tablă? Care învăţător? De fapt, ca să nu exagerez prea mult: o privire spre tablă – învăţător, două spre noua mea dragoste! Aşa îmi suceam eu capul – hâţ încolo, hâţ încoace…

Dar povestea n-a durat decât vreo lună şi ceva, iar finalul a fost trist: într-o zi dragostea mea n-a mai apărut în banca ei… A doua zi la fel… A treia tot aşa… Am aflat apoi că… a… murit…

Ana cu ochi negri

Eram printr-a opta. Dacă am mers la şcoală la şapte ani, doi pierduţi cu războiul, înseamnă că aveam cincisprezece… M-am îndrăgostit… lulea! De cine? Tot de-o fătucă cu ochi negri. Atât de mult mă vrăjise acea copilă, că nu o pierdeam din ochi!

Toată săptămâna o vedeam, iar sâmbăta şi duminica pleca. Era din alt sat, unde nu aveau la şcoala lor clase mari. Se numea Ana Maica. Din Sucleia…

Îmi amintesc că erau ani grei. Foamete. Nevoi. Dar dragostea nu ţine seama de niciun fel de greutăţi şi nenorociri. Ea e deasupra a toate şi a tuturor. Ea este REGINA VIEŢII. Ea este ZEIŢA LUMII. Ei i se supun toţi şi toate. 

Veneam acasă de la şcoală şi, mistuit de focul ce mi-l aprinseră ochii aceia negri, luam o carte (era un atlas geografic, editat încă pe timpul ţarilor, ilustrat cu multe gravuri în lemn, care reprezentau tipuri umane din toate zonele planetei), o deschideam la pagina unde descoperisem o imagine de tânără femeie care… mi se părea mie că seamănă exact cu amica mea şi stăteam aşa muuult timp, sorbind-o din priviri… Şi nici măcar nu i-am spus un cuvânt despre ce trăiam în sufletul meu.

Abia peste ani, când eram deja căsătorit, i-am deschis taina. Iar sfârşitul tot trist a fost. Ana mea nu s-a mai căsătorit niciodată. De văzut ne-am mai văzut de câteva ori, la maturitate. Dar nu a exista apropiere între noi. Eu am rămas la acea imagine din atlasul geografic, doar o amintire adolescentină, dânsa, precum am aflat ulterior, cu multă jale, a decedat la peste treizeci de ani şi a fost înmormântată în straie de mireasă…

mireasa

Iubirea interzisă

În vara acelui an,1948, după câţiva ani de secetă şi foamete, a fost o recoltă frumoasă de pâine şi aşa se face că şi eu am lucrat la aria colhozului în care muncea maică-mea, mai întâi cu braţele, la cărat snopii de pe lan, apoi,recomandat de directorul şcolii, la cântărit grâul, pentru că se îmbolnăvi persoana care fusese pusă iniţial la treaba asta… Câteva zile aria s-a aflat lângă sat, apoi ne-am mutat la vreo zece kilometri mai departe, aşa că vreo două săptămâni nu am mai dat pe acasă…

Acolo, în câmp, înnoptam.

Acolo s-a întâmplat.

Toată ziua, deşi căldură mare, zăpuşeală, de, luna lui cuptor! muncă, iar seara, tineretul, cu sângele fierbinte, la… dansuri! Chiar acolo, în mijlocul drumului… Ei, flăcăi şi fete, dar şi eu cu… ei! Ce muzică aveam? O mandolină? O balalaică? Ba uneori ne cântam singuri… din gură, numai să avem motiv de… joc.

Joc şi… hârjoană!

Iată, în zilele acelea… ori că eu pusei ochiul pe-o fătucă ori că ea se cam dădu pe lângă mine, că am prins a ne căuta unul pe altul şi, cum aveam o clipă liberă, eram împreună, nedizlipiţi. Auzit-ai poveste? Eu, care aveam în sat o amică, uitasem de aceea şi de cei nouă ani de când eram împreună! Asta şi numai asta exista pentru mine! Dar era aşa de… Cum era? Ca toate fetele: frumoasă! Da, dar avea ceva care… care… care mă fermeca, îmi fura vederile, mă… orbea… Nu vedeam alta nimic, decât numai pe dânsa o vedeam şi… o doream! Ca un smintit o doream!!!

Nu trec nici două-trei zile la mijloc de astă pasiune… mistuitoare, că-mi vine poruncă din sat (aşa se zice pe la noi: poruncă, atunci când e vorba de ceva care nu se discută), de la o mătuşă de-a mea (ca să vezi: nu de la mama!), care suna aşa:

– Tu, măi, băiete, să nu te ai în vorbă cu fata asta, pentru că ea este… soră-ta!

A căzut cerul peste mine, cu toţi norii negri de ploi cu piatră…

– Cum: soră-mea? De ce: soră-mea?

Şi atunci mi-am amintit că, pe parcursul anilor, am mai auzit eu vorbe discrete, precum că tatăl meu, înainte de a o lua pe mamă-mea, a mai cunoscut o femeie, care a născut o fată, dar la naştere a murit… De aici depănând firul, aşa cum eram la vărsta căutării originii mele, cum se întâmplă în adolescenţă, am ajuns să mă întreb: dar cum am venit eu pe lume? Şi am ajuns la o concluzie tristă, chiar tragică: mamă-mea s-a căsătorit cu tatăl meu pentru a nu fi deportată şi ea cu tatăl ei (bunelul meu, Andrei) şi cu fratele ei Alexandru… Care, amândoi, acolo, în pădurile reci ale Rusiei, nici anul nu a trecut şi s-au prăpădit: bunelul de dizenterie, iar feciorul lui, de numai doisprezece ani, a fost sfâşiat de o haită de lupi…

Detalii pe care le-am aflat mai târziu…

În momentul când mi-a parvenit din sat acea veste – poruncă, am avut un şoc egal cu un fulger din senin… M-am aruncat pe o movilă mare de grâu, cu faţa în jos şi cu braţele întinse în părţi, ca un răstignit, şi am urlat în sufletul meu:

„De ce m-am născut pe lumea asta, Doamne? De ce? De ce? 

Lacrimile mele au pornit să curgă şiroaie, amestecându-se cu boabele de aur de sub obrazul meu… Plângeam, hohoteam, dar în surdină, să nu mă audă nimeni…

Da, ar fi trebuit să mor atunci… Şi chiar de nu am murit fizic, a murit adolescenţa mea… 

 

Mesaj pentru mai târziu

Aveam treisprezece ani.

Frontul trecuse peste satul nostru, luând cu el mulţi mălăieşteni… Printre ei şi pe fratele tatei, unchiul Costea. Textul ce urmează e o scrisoare către dânsul… S-a păstrat printre vechile hârtii din pod. Am descoperit-o după mulţi ani.Şi asta  pentru că… până s-o expediez la poştă, a căzut vestea că unchiul Costea e mort…

Primul text compus de mine. La treisprezece ani… Ce tristeţe, Doamne… Ce durere, Doamne… A fost ca o prevestire a scrisului meu îndurerat ce avea să urmeze peste ani… Atâta simplitate… Atâta firesc… Atâta candoare în acest mic, dar concentrat la maximum text… Şi ce viziune, ce mult spirit de observaţie avea acel pui de om, care eram eu atunci!… Redă-mi, Doamne, prospeţimea simţirii şi limpezimea gândirii de la treisprezece ani.

Iată răvaşul:

 

HÂRTIA ÎI SCRISĂ LA 29 DECABRI ANUL 1944

,,Buna ziua la dumneata gheaghe (unchiule) Costea, bine te-am găsit sănătos şi mai mult voios. Poftim şi primeşte o hârtie albă şi frumoasă de la mine, Vologhea, trimasă.

Amu să te mai întreb ce mai faci, cum trăieşti, eşti sănătos ori nu? În ce parte mai eşti?

Să-ţi spun că gheaghea (unchiul) Isac lucrează la SMT pe maşină. Şi gheaghea Fedot îi tractorist. Tataia lucrează în târg la voenkomat (comisariatul militar), dar nu ştiu  până când, că îşi face de capse duce la Chişinău, vine pe acasă şi şede câte o săptămână şi be.

Eu umblu la şcoală în a 5-ea clasă şi Toderică umblă la şcoală în 1-ea clasă. Colea nu umblă.

Într-o zi m-am dus la bâtu (bunelu), am găsit o scrisoare de-a matale, am luat adresa şi mi-am zis: Ian să-i trimet vreo hârtie lui gheaghea Costea, că tot mai bine i-a păre. Că scrisoarea în străinătate îi o mare bucurie. Vă rog să-mi trimeteţi şi mata vreo hârtie.

În sat la noi este tif(os). Ana lui geaghea Colea lui moş Platon  a murit de tif(os) la 25 Decabri 1944. Şi au rămas Vanea, Marusea şi Vera fără mamă şi fără tată. Gheaghea Colea îi în armie.

Da amu mă închin de sănătate la dumneata şi îţi rog şi matale multă sănătate. Să vii acasă sănătos, dar nu ştiu când.

Cu sănătate încă o dată.

Ţi-am scris ce-am ştiut şi cum m-a dus capu.

De la nepotul matale Beşleagă Vladimir V.”

Mult timp am considerat că primele mele încercări literare au fost în versuri. Prin clasa şaptea-a opta. Dar descoperind această scrisorică neexpediată mi-am zis că nu e aşa.

Or, e ca şi cum aş fi debutat cu o… epistolă. Chiar dacă… uitată. De unde s-ar putea deduce că dintru începutul începuturilor m-am manifestat ca un autor epistolier, ceea ce vine să certifice scrisului meu o particularitate – un specific de… cum să-i zic? De autor de… MESAJE. Către cine? Poate către cititorul de azi, dar, mai exact, către cel de MÂINE. MESAJE PENTRU MAI TÂRZIU.

 

Muțenia

Până pe la 15-16 ani mă consideram un… mut. Nu că nu aş fi avut destule cuvinte, ci pentru că aveam un fel de trac să operez cu ele. Nu, nu la lecţii. Acolo mă descurcam. E vorba de ceea ce s-ar numi comunicare interumană. Colegii mei sporovăiau cu mare uşurinţă, iar eu mă adunam în mine şi tăceam… Mi se părea că tot ce vorbesc dânşii nu sunt decât prostii, aiureli. Nimic consistent.

Şi nu era aşa. Ei navigau prin fenomenele vieţii reale, adevărate, reflectându-şi gândurile şi trăirile prin cuvinte, care cuvinte nu-mi spuneau mie nimic.

Pe scurt: cu adevărat reală era doar lumea din cărţi şi pline de sens doar cuvintele pe care le citeam.

 

Limba română

Am mers la şcoală în 1938, anul când limba literară românească cu alfabet românesc ce a funcţionat în fosta RASSM din 1932 până în 1937, a fost interzisă, revenindu-se la cea primitivă, artificială confecţionată de politrucii sistemului comunist totalitar…

Dar istoria îşi întoarce, din când în când, faţa şi către noi. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Transnistria, alias teritoriul dintre Nistru şi Bug, s-a aflat sub administraţia civilă românească, astfel că am avut norocul să fac clasa patra primară şi două clase de liceu cu program românesc. Geografia României… Istoria României…

După război, când am fost iar băgaţi în şcoala sovietică şi nu exista decât un singur titlu în biblioteca şcolii şi acela în ruseşte, au fost ani morţi. Eu, avid de lecturi, cutreieram podurile caselor din sat să mai dezgrop vreo carte rămasă după pârjolul războiului, dar şi al dezastrului la care a fost supus satul de către armata roşie după ce ne-au ridicat şi dus în evacuaţie…

Am fost supuşi unei proceduri dure de spălare a creierilor de către pedagogia sovietică, injectându-ni-se o ură teribilă faţă de tot ce e românesc

La facultate, am plonjat într-o densă atmosferă rusificată şi eu, venit să acumulez cultură naţională, m-am scârbit rău. Şi ce am făcut? Din banii câştigaţi din munca mea de student (traduceri de mici texte pentru editură, reportaje pentru ziarul tineretului), mi-am procurat un mic aparat de radio cu baterii, pe care îl ţineam pe noptiera de la capul meu şi… ascultam… Ce ascultam? Radio Iaşi… Radio Bucureşti…

Până într-o zi când a venit în absenţa mea prorectorul pentru gospodăria universităţii şi… mi l-a confiscat. Nu aveam dreptul să deţin aşa ceva în căminul studenţesc… Radioul era o armă ideologică… Nu am cutezat a căuta dreptate pentru că… Pentru că şi aşa mă ştiam ca frunza pe apă: tatăl la puşcărie, mama dată afară din casă… Iar preşedintele sovietului sătesc, văzându-mă odată tăbârcind spre şosea valiza cu merinde (dânsul în şaretă, eu pe jos), mi-a strigat cu ură: „Ce?! Ai ajuns student? N-ai să stai mult acolo. O să ajungem noi cu crucea şi pe la tine!” Era, de altfel, dintre cei care în anii colectivizării forţate staliniste a trimis sute de gospodari în Siberia…

Dar cea mai crâncenă luptă ce mi-a fost dat s-o întreprind a fost cea cu mine însumi…

S-a întâmplat tot în anii de  facultate. Universitatea rusificată. Obiectele ni se predau în rusă. Doar limba şi literatura, şi acelea ciuntite, în română.

Eu, care veneam dintr-un mediu lingvistic precar, cu setea de a sorbi cultură naţională, eu, care citisem de mic atâta carte rusească, pentru că după război alta nu se afla, mi-am dat seama, la un moment dat, că matricea mea profundă de lectură este de formaţie rusească, doar cuvintele sunt româneşti…

Toţi anii cât am fost la facultate nu am citit nimic în ruseşte. Dar nimic! E de neconceput aşa ceva, mai cu seamă la filologie, unde ai a înghiţi tone şi tone de texte! Cum m-am desurcat ? Fetele noastre citeau. Ne povesteau şi era ca şi cum aş fi citit şi eu…

Apoi, am reuşit să obţin din fondul special de la Biblioteca Naţională volumele lui Alecsandri, mi i-a trimis văru-meu, care studia la Odesa la telecomunicaţii şi avea colegi din România, pe Eminescu şi Sadoveanu şi sorbindu-i ca pe o apă vrăjită, am făcut să renască în fiinţa mea adevărata splendoare a FERMECĂTOAREI LIMBI ROMÂNE…

 

 Ioana Revnic

Sursă foto: http://data.whicdn.com/

L i k e   u s !