Masthead header

Muzică, bunătate și aromă de vin vechi. (I)

L-am cunoscut personal pe Alexandru Tomescu printre nămeți. La propriu. Nu numai că zăpada din București depășea un metru, dar, în același timp, ningea continuu și dușmănos, pe un viscol înfiorător. Tocmai datorită acestei vremi (da, da – „datorită”, nu „din cauza”), nu a mai putut să plece în ziua respectivă într-un turneu și a „strecurat” întâlnirea cu mine. Întâlnire programată prin Facebook, minunea zilelor noastre.

Firește că-l ascultasem până atunci. Eram în sală de fiecare când cânta și dădeam „share” la orice eveniment anunțat de el. Poate de aceea m-a și remarcat. Dar în ziua cumplită de iarnă pe care am străbătut-o, cu vântul în față, pentru ca să beau o cafea cu el era o cu totul și cu totul altă emoție. Mai ales că, la sfârșitul excursiei, am găsit un om cald și bun. Vă veți convinge (și) citind răspunsurile pe care mi le-a dat în acest interviu.

Discuțiile cu el sunt ca vinurile vechi – cu arome (re)descoperite, cu tării nebănuite și cu valoare crescută pe măsură ce trece timpul.

 *

tomescu_interior

Odilia Roșianu: „Alexandru Tomescu, solist al Orchestrelor şi Corurilor Radio…” –  cam aşa încep, în general, toate „însemnările” despre tine, fie ele ştiri sau interviuri. După care, invariabil, se precizează că eşti câştigătorul viorii Stradivarius Elder Voicu.

Ceea ce mie îmi sugerează, într-un fel, două “părţi” distincte ale tale – înainte şi după Stradivarius.

Şi mi se pare frumos “să dăm Cezarului ce-i al Cezarului” şi să vorbeşti un pic despre Alexandru Tomescu cel de dinainte de Stradivarius… cum a fost, care era vioara pe care cântai şi care te-a însoţit la atâtea concursuri, recitaluri şi concerte.

Apoi, pe nesimţite, să aflăm ce te-a determinat să participi la concursul pentru vioara Stradivarius oferită de statul român, cum s-a schimbat viaţa ta după dobândirea acestui instrument.

În plus, mie îmi plac poveştile – aş vrea să ne spui povestea relaţiei dintre tine şi vioara Stradivarius: cum v-aţi “împrietenit”, cum aţi evoluat împreună (vioara nu mai era cântată de ceva vreme, nu cred că a fost totul perfect de la început!), cum este relaţia voastră acum, după aproape 8 ani.

 

Alexandru Tomescu: Într-adevăr, multă lume pare să fi uitat că eu am cântat la vioară mulţi ani înainte de a fi câştigat vioara Stradivarius. Este fără îndoială efectul concentrării atenţiei pe acest nume atât de strălucitor şi , la urma urmei, atât de onorant pentru orice violonist.

Am cântat – şi cânt! – însă şi pe alte viori. De exemplu, zilele acestea concertez pe un instrument construit special pentru mine de lutierul Silvian Rusu. Este o vioară mai specială, în sensul că are o culoare pe care puţine viori – sau poate niciuna în România – nu o are. Este o vioară … verde! Silvian a lucrat îndelung până ce a obţinut o nuanţă care să îl satisfacă, a combinat nu mai puţin de 8 pigmenţi diferiţişi a făcut nenumărate teste. Această schimbare de culoare a avut efecte fantastice şi asupra sunetului, adăugându-i armonice pe corzile grave şi o strălucire nouă. Vioara verde a fost construită respectând întocmai dimensiunile viorii Stradivarius Elder Voicu, tocmai pentru a îmi uşura trecerea de pe o vioară pe cealaltă.

Înainte de vioara verde, însă, am cântat mulţi ani pe una italienească ce mi-a fost pusă la dispoziţie, cu un gest de o generozitate rară, de un colecţionar francez de viori. A fost una dintre primele mele întâlniri cu viorile italieneşti, cu celebrul sunet italian, catifelat şi de o calitate inegalabilă. Acest sunet însă trebuia mai întâi descoperit, cunoscut şi stăpânit pentru a-l putea comunica în toată splendoarea sa. “Împrietenirea” cu această vioară a fost un proces îndelungat, ce s-a întins pe mai mulţi ani de zile.

Îmi amintesc cu mare plăcere de o vioara cehească pe care am cântat în perioada studenţiei, de o culoare vibrantă, strălucitoare. Era neatinsă, am descoperit-o într-un magazin de vechituri la Praga, pe malul Vltavei. Nimeni nu cântase pe ea timp de zeci de ani. A fost un prieten credincios, ce m-a însoţit în multe dintre concursurile pe care le-am câştigat.

Last but notleast, vioara Stradivarius Elder Voicu, din 1702, este instrumentul pe care am privilegiul şi bucuria de a cânta de aproape 7 ani. În primul rând, este o vioară splendidă, ce te impresionează din primul moment prin perfecţiunea fără cusur a formelor, prin culoarea chihlimbarie a lacului, prin felul în care toate părţile ei componente se îmbină într-un tot armonios. Sunetul însă este cel care mă impresionează cel mai profund. Este vorba, în primul rând, despre acea calitate de sunet pe care numai Stradivarius a reuşit să o obţină, o combinaţie între dulceaţa sunetului italian şi o forţă de penetrare ce ajunge până în ultimul rând al sălii de concerte, indiferent cât de mare ar fi orchestra. Mă simt deja în altă lume atunci când cant pe această vioară, are puteri magice. Totul este să ştii cum să stăpâneşti acest potenţial uriaş de sunet şi să laşi vioara să vibreze liber. Atunci ea sună cel mai frumos.

Descoperirea calităţilor sonore ale unei viori este un proces ce nu se încheie niciodată. Practic, instrumentul evoluează odată cu violonistul, ajungând să se impregneze de sunetul lui. Este de notorietate istoria unei viori ce a aparţinut marelui violonist Zino Francescatti. După moartea sa, Stradivarius-ul a fost achiziţionat de Salvatore Accardo. După primul concert pe care l-a susţinut cu noua sa vioara, mulţi dintre cei care l-au ascultat i-au mărturisit că aveau senzaţia că îl ascultă pe însuşi Zino Francescatti.

Sunt tot felul de întâmplări, de lucruri poate mai greu de explicat. În ziua de astăzi, când totul poate fi analizat, măsurat sau scanat, astfel de întâmplări sunt, poate, mai greu de acceptat sau de înţeles. Dar ele merg mai departe, odată cu aceste instrumente minunate şi pline de secrete.

music-278795_960_720

Odilia RoșianuUna dintre legendele muzicii şi ale viorii este, pentru mine, David Oistrach care a cântat şi el pe Stradivarius, iar jurământul de suflet era ca sunetul acestei viori să fie auzit, dacă ar fi fost posibil, de fiecare locuitor al ţării lui. Ceea ce a încercat şi a reuşit într-o foarte mare măsură.

Urmărind nu doar turneele tale Stradivarius, dar, în general, toate recitalurile şi concertele pe care le-ai susţinut şi le susţii permanent, mi-am adus aminte de ceea ce simțea Oistrachşi m-am gândit că ai avut şi tu această dorinţa. Ai străbătut ţara în lung şi-n lat, te-ai întâlnit cu oameni din toate colţurile României… În plus, aproape totdeauna au fost două ţeluri în spatele acestor concerte: cel de a cânta, pur şi simplu, de a duce muzica către urechile şi inimile oamenilor, dar şi nenumăratele idei frumoase cărora le-au fost dedicate concertele tale. Ai simţit că trebuie să „împarţi” această vioară cu cât mai mulţi?

Pe de altă parte, repertoriul acestor turnee Stradivarius a fost din ce în ce mai „greu” pentru public, ca să folosesc un termen care este des asociat cu muzica clasică, culminând, după părerea mea, cu Ysaÿe, în 2012. Totuşi, sălile au fost arhipline (sau catedralele, dacă ne referim la 2013, cu turneul Bach), iar ascultătorii ieşeau de fiecare dată fericiţi după concerte, indiferent de repertoriu. Care crezi că a fost şi este explicaţia acestei stări ce caracterizează publicul tău?

 

Alexandru Tomescu: David Oistrach este şi pentru mine unul dintre cei mai mari violonişti care s-au născut vreodată. Mai mult decât atât, mă simt direct legat de el, chiar dacă nu l-am întâlnit personal. Profesorul meu, maestrul Ştefan Gheorghiu, i-a fost student la Moscova. Multe dintre indicaţiile pe care mi le dădea (trăsături de arcuş, digitaţii, dinamică etc) proveneau direct de la Oistrach. Eu am avut şansa de a studia cu fiul lui David Oistrach, Igor. A fost o experienţă de care îmi voi aminti întotdeauna cu mare plăcere.

Revenind la întrebare, a duce sunetul viorii în faţa cât mai multor oameni cred că este visul oricărui violonist. În cazul meu, a fost mai mult decât atât: motivației inițiale i s-a adăugat şi istoria şi semnificaţia viorii Stradivarius Elder- Voicu. Este vorba despre singura vioară Stradivarius din România, vioară ce face parte din categoria Tezaur a Patrimoniului Naţional şi, prin urmare, mi s-a părut firesc să încerc să ofer fiecăruia dintre proprietarii săi de drept (noi, toţi cetăţenii României) șansa de a o asculta cel puțin o dată live. Aşa s-au născut turneele Stradivarius, pentru a putea împlini promisiunea de mai sus, pe care am făcut-o chiar atunci când am primit vioara, în noiembrie 2007, la Ministerul Culturii.

În ceea ce priveşte alegerea repertoriului, în primii ani am fost mai conservator, propunând publicului o selecţie de sonate clasice sau romantice, urmate, în partea a doua, de piese de virtuozitate. În 2011 mi-am dat seama, însă, că a venit vremea pentru proiecte de anvergură; aşa se face că am început cu marile integrale pentru vioară solo. Mai întâi au fost cele 24 de capricii de Paganini, apoi cele 6 sonate de Eugene Ysaÿe, iar în 2013 integrala sonatelor şi partitelor de Bach. Nu am avut reţineri în a prezenta publicului programe din ce în ce mai dificile, nu doar din punct de vedere tehnic sau muzical, cât şi din punctul de vedere al înţelegerii muzicii. Am simţit întotdeauna că publicul din România este foarte deschis la nou, la experimente. Sunt  foarte mulţi tineri care vin la concerte, ceea ce este un lucru extraordinar, care dinamizează foarte mult piaţa de muzică clasică.

În conceperea şi organizarea acestor concerte am avut şansa de a lucra cu profesionişti de cea mai înalta clasă, oameni alături de care am putut pune în funcţiune o mulţime de premiere pe scenele clasice româneşti. Astfel, integrala capriciilor de Paganini a fost însoţită de o serie de proiecţii video special concepute de Oana Drăgulinescu. Succesul spectacolului a fost atât de mare, încât anul următor am mers încă şi mai departe, propunând publicului, la integrala Ysaÿe, un spectacol de muzică, proiecţii video şi teatru non-verbal. A fost un spectacol extrem de original, semnat tot de Oana Drăgulinescu, în care i-am avut alături de mine pe scenă pe actorii Ana Pepine şi Paul Cimpoieru din trupa Passepartout a lui Dan Puric. Sunt foarte încântat că am reuşit să fixăm şi pe DVD o versiune specială a acestui spectacol, pentru a o pune la dispoziţia celor care nu au mai prins bilete la concerte.

În 2013, atunci când m-am oprit asupra celei mai frumoase şi mai complexe dintre integralele pentru vioară  solo – integrala Bach –, am ţinut în primul rând ca toate concertele din turneu să se ţină în catedrale. Alegerea nu era întâmplătoare – Bach a lucrat şi a cântat sute, poate chiar mii de ore în astfel de spaţii sacre, astfel că muzica sa este realmente la ea acasă într-o catedrală. Acustica cu totul deosebită a transformat de cele mai multe ori sunetul viorii într-un sunet ca de orgă. Spre surpriza mea, am văzut în public persoane care nu mai prindeau loc pe scaune şi care au ascultat peste două ore şi jumătate de sonate şi partite în picioare. Muzica lui Bach are această capacitate de a te scoate din timp, de a-ţi impregna un alt ritm al existenţei. Turneul s-a numit “Bach tobasics”, căutând puritatea muzicii am ajuns la această idee: muzicalui Bach, în catedrale, într-un spectacol de light design. Totul a fost semnat de cei de la Quartz Media.

În 2014, adică anul acesta, am făcut un nou pas înainte: m-am suit pe scenă având alături de mine nu doar un foarte bun prieten, ci şi un muzician extraordinar, cum nu am mai întâlnit altul până acum. Este vorba despre pianistul rus Eduard Kunz, pe care îl ştiam deja de mai mulţi ani. Amândoi am fost conştienţi de la bun început de potenţialuluriaş muzical pe care îl vom avea împreună, atunci când vom cânta muzică de cameră, aşa că nu ne-am grăbit să ieşim prea repede pe scenă.

Ce alegere mai potrivită pentru această primă colaborare de anvergură decât muzica lui Prokofiev? Este fără îndoială unul dintre compozitorii mei preferaţi. Împreună cu Eduard am avut de multe ori senzaţia că descopeream pentru prima data aceste sonate, într-atât de intens , de nou şi de exuberant era totul.  În vara aceasta, prezentând integrala Prokofiev în cadrul mai multor festivaluri din nordul Italiei, am făcut şi o înregistrare live cu cele două sonate de Prokofiev, pe care sper să o putem prezenta cât de curând în țară.

Cred cu toată tăria că publicul din România merită tot ce-i mai bun; nu îmi place să fac compromisuri de dragul de a avea mai mult succes. Avem un public avizat, educat, care începe să fie din ce în ce mai dornic să audă muzică nouă. Pe de altă parte, noi, artiştii avem răspunderea de a cultivaşi de a crea gusturi noi pentru public, de a îndrăzni şi de a experimenta. Fără a ne asuma astfel de alegeri care pot fi şi sunt riscante, cred că nu se pot face progrese notabile.

O latură importantă a turneelor Stradivarius este cea caritabilă. Mi-am dorit ca vioara Stradivarius a noastră, a românilor, să devină un simbol pentru lucruri bune şi frumoase, pentru speranţă. Majoritatea turneelor au avut şi o tema socială: în 2009 beneficiarul a fost Asociaţia Nevăzătorilor din România, în 2010 – copiii hipoacuzici, în 2011 – AsociaţiaInima Copiilor ce a reuşitminunăţia de la secţia de chirurgie cardiacă a spitalului Marie Curie, iar din 2012 am decis să-mi canalizez eforturile către cei de la HHC România, adică Hopeand Homes for Children. Planurile lor extrem de ambiţioase, de reformare din temelii a sistemului de protecţie a copiilor aflaţi în grija statului, dorinţa lor de a le oferi acestora, pe lângă condiţii materiale mai bune – ingredientul fără de care niciunul dintre noi nu poate fi fericit: afecţiune şi dragoste – m-au determinat să mă alătur cu toată inima cauzei lor, devenind ambasador special al HHC.

Un interviu de Odilia Roșianu, redactor-șef Literatura de azi

 

(interviu acordat în anul 2014 și publicat în revista Literatura de azi)

Foto: alexandrutomescu.com

L i k e   u s !