Vă invit să facem împreună următorul exercițiu.
Gândiți-vă la un mentor, dintr-un anumit moment al vieții voastre.
Dacă v-aș întreba pe fiecare la cine v-ați gândit întâi și-ntâi, poate că ați pronunța – mulți – numele unui profesor.
Dacă m-ați întreba pe mine la cine m-am gândit, v-aș spune că i-am avut în minte: pe învățătoarea mea – care m-a sfătuit să NU mă fac învățătoare (dar după terminarea gimnaziului, am dat admitere la Liceul Pedagogic); pe profesorul meu de limba română din gimnaziu, care m-a rugat să NU devin cu niciun chip profesoară (iar eu am dat la o facultate din care am ieșit profesoară de limba română); pe profesorul meu de pedagogie din liceu care, văzând cum cochetez cu scrisul, m-a avertizat că îndeletnicirea de scriitor înseamnă în primul rând caznă, exercițiu, perseverență; în al doilea rând – talent; și doar în cele din urmă – recunoaștere; sau succes.
M-am gândit, apoi, și la câțiva scriitori. Pe unii i-am cunoscut în adolescență, citindu-le cărțile. Apoi, am ajuns să-i întâlnesc și să dialogăm. Convorbirile noastre se află – mai toate – în prima mea carte, Dresură de lei.
*
Am stat de vorbă cu Alex Ștefănescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ioana Pârvulescu, Eugen Negrici, Mircea Horia Simionescu, Augustin Buzura, George Bălăiță, Nicolae Breban, Petru Popescu, Emil Brumaru, Ana Blandiana, Emil Hurezeanu și alții. Am dialogat cu scriitori din Basarabia, ale căror cărți îmi doresc să ajungă cunoscute la noi ȘI datorită scrisului meu.
Dintre basarabenii pe care i-am luat la întrebări, îi amintesc pe academicianul Mihai Cimpoi, fostul președinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, profesor universitar. Pe Vitalie Ciobanu, scriitor&jurnalist. Pe cel mai important romancier român din Republica Moldova – Vladimir Beșleagă; pe Andrei Țurcanu, profesor universitar și scriitor; fost consilier prezidențial; fost deputat; semnatar al Declarației de Independență a Republicii Moldova din august 1989.
*
Majoritatea dintre aceștia sunt ori au fost profesori de meserie sau de ocazie.
Nicolae Manolescu și Eugen Simion au predat la Litere decenii la rând. La fel și Eugen Negrici.
Alex. Ștefănescu (critic literar, autorul volumului Eminescu, poem cu poem și al Istoriei literaturii române contemporane 1941-2000) le-a fost elev primilor doi și, după absolvirea facultății, a predat șase luni limba română într-un sat uitat de lume. Scriitoarea Ioana Pârvulescu lucrează la Facultatea de Litere din București. Nicolae Breban a avut fantasma realizării unei ,,școli de roman”, erijându-se în maestru al unor discipoli-scriitori care au abandonat, în cele din urmă, creația romanescă. Emil Hurezeanu a ținut cursuri la câteva facultăți din București și din Iași.
*
M-am întrebat ce valori, ce gânduri ale scriitorilor intervievați de mine ar putea să fie resurse pentru un educator.
Am ales, recitind dialogurile noastre…
1. Munca perseverentă
– Există un secret al victoriei dumneavoastră în competiţia pentru câştigarea primului loc în critica literară?, l-am întrebat cândva pe Nicolae Manolescu.
– Mi-am scris articolele vreme de treizeci şi doi de ani, săptămână de săptămână!– mi-a explicat.Tot atât de adevărat e că, spre deosebire de alţi confraţi, am avut o mai mare rezistenţă, o tenacitate mai accentuată şi am scris fără întrerupere ani la rând…
– Dacă mă uit în urmă, completează Alex Ștefănescu, de când mă ştiu citesc şi scriu: asta este viaţa mea. În tinereţe, mă simţeam vinovat că stau şi scriu, în timp ce oamenii făceau lucruri care erau considerate mult mai importante. Pe de altă parte, îmi plăcea aşa de mult literatura, încât de multe ori îmi doream – am şi scris asta undeva şi nimeni nu m-a crezut – să sufăr un accident cumplit, de exemplu să rămân fără ambele picioare, ca să am o justificare în faţa societăţii că stau închis în casă şi scriu.
2. A face din propria muncă o prioritate, o credință.
Ana Blandiana a făcut din scris sensul existenţei sale. Am fost curioasă să aflu cu ce preţ.
– Cu niciun preţ, mi-a spus. N-a fost un sacrificiu, a fost un dar. Nu sunt în stare să imaginez un mai mare noroc decât acela de a putea rămâne singură la masa de scris, într-o linişte neîntreruptă nici de bine, nici de rău. Sacrificiu a fost atunci când am fost obligată de alţii sau, şi mai grav, de mine însămi, să părăsesc această stare de graţie…
Trebuie să crezi, cu adevărat, că nimic nu-i mai important pe lume în afară de literatură. – mi-a mărturisit și Eugen Simion.
Iar ca să nu uite care-i este sensul vieții, exact în ziua în care împlinea 16 ani un scriitor nota în jurnalul următorul legământ:
VOI SCRIE!
Jur pe Eminescu, asta este deviza mea.
Chiar când voi fi nenorocit, chiar dacă voi avea insuccese, voi scrie mereu.
Dacă voi fi închis, bolnav, bătut, amenințat, șantajat, respins, îndrăgostit, repetent, în mizerie sau fără inspirație, tot voi scrie.
Alex. Ștefănescu, 6 noiembrie 1963
3. Nonconformismul
…dar nu orice fel de nonconformism:
Un nonconformist este pentru mine la fel de jalnic, de lipsit de eroism în nesupunerea lui, ca un spectator care vorbeşte tare cu nevastă-sa în timpul spectacolului – mi-a explicat Alex. Ștefănescu. Sau, când câştigă faimă şi admiraţie nesupunându-se regulilor impuse de societate, mi se pare de-a dreptul odios, asemenea traficanţilor de droguri care devin bogaţi exploatând cinic existenţa unei interdicţii.
Nonconformist ai dreptul să fii în creaţia artistică. În viaţa de fiecare zi trebuie să fii conformist, întărește criticul.
Mutatis mutandis, aș spune că e de dorit ca și un profesor să fie un nonconformist constructiv – la catedră.
Teoretic, munca, perseverența, anticonformismul constructiv li se potrivesc și scriitorilor, și profesorilor. Pe lângă acestea, ce mai apropie cele două îndeletniciri?
4. Rezistența la schimbare
Rezistența la schimbare vine la pachet cu frica de schimbare. Și cu o acerbă nevoie de control.
În cazul educatorilor, despre rezistența la schimbare vorbesc sociologii educației. ,,Sistemele de învățământ opun o rezistență mai mare la schimbare decât alte categorii sociale” – nota, în 1978, A. M. Huberman, într-o carte despre Cum se produc schimbările în educație. Contribuție la studiul inovației. Cauzele sunt numeroase și au fost disecate de către specialiști. Nu-mi propun să le enumăr – aici. Spun doar că unul dintre antidoturile la îndemână, împotriva rezistenței la schimbare, e atenția noastră îndreptată către nevoile – de-acum! – ale copiilor.
În ce-i privește pe scriitori, partea bună a rezistenței la schimbare ar putea să fie fidelitatea față de propriul scris – în ORICE condiții. Iar rezistența ,,rea” este autosuficiența, ego-ul supradimensionat. Autosuficiență în numele căreia mulți scriitori ignoră scopuri NEignorate de mari spirite: a dezvălui sublimul sau josnicia naturii omenești (nu doar propriile umori!); a te pune în slujba celorlalți, a le fi util.
*
Când vine vorba de profesori, ,,a te pune în slujba altora” face parte dintr-o generică fișă a postului. Dar merită oare investiția noastră de timp, de creativitate, de muncă, de perseverență și devotament, pentru a îndeplini o asemenea… obligație?
Răspunsul meu la această întrebare este când DA, când NU. Dacă lucrez în învățământ de 20 de ani, înseamnă că DA-urile au precumpănit. Sau o fi la mijloc – de fapt – rezistența MEA la schimbare?
De multe ori însă descurajările, dezamăgirile – deci NU-urile – sunt gata, gata să învingă.
Momentan, îmi tratez descumpănirile cu poveștile despre cele #100denume de ÎNVĂȚĂTORI – în sensul generic al cuvântului – pe care i-am cunoscut. Sau pe care i-au întâlnit alții.
Vreau să adun 100 de texte. Ale mele și ale voastre: colegi, prieteni, părinți, copii. Cititori cunoscuți sau necunoscuți.
Vă invit, așadar, să scrieți pentru Bunatate.ro!
Merită să povestim despre cei care ne-au învățat sau ne învață ceva important?
Dacă RECUNOȘTINȚA nu este un motiv suficient în favoarea unui DA ferm, iacătă alt motiv, transpus în aceste versuri ale poetului turc Nazim Hikmet:
Dacă eu n-am să ard
Dacă tu n-ai să arzi
Dacă el nu va arde
Cine – atunci – să-mprăștie bezna?
Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!
Ioana REVNIC
18/#100denume
Sursă foto AICI
